Vreau să-ți fiu Pi

 Poezia poate fi oriunde. Chiar și în matematică, mi-a zis el zâmbind.
– În matematică? Nu e ușor să găsesc rime printre cifre.
– Uite, te provoc să scrii despre pi. Sunt convins că vei avea ce spune despre el.
– Îmi plac provocările. O să încerc.

Pi. Un număr irațional. La fel ca și iubirea. Un sentiment cu sens, chiar dacă uneori îți rătăcești printre nori rațiunea.
Un număr infinit, fără de sfârșit. O iluzie. Știm prea bine că orice început are și un sfârșit. Anotimpurile se termină. Orice carte are o ultimă filă. Ziua se încheie cu apusul. Anul are o ultimă zi. Și omul. În clepsidră există un ultim grăunte de nisip care trece prin sticlă. Orice mare are un țărm. O melodie are o ultimă notă. Și speranțele se termină undeva. Și iubirile, durerile, așteptările. Vinul are o ultimă picătură prelinsă în pahar. E un sfârșit pentru toate. Sau poate că acest pi se crede vreun Univers. O galaxie în care sunt înșiruite stele sub formă de numere pe care noi ne străduim, de la Arhimede încoace, să le dăm de capăt. Praf de aștri aruncat în ochi. Poate că niște ființe de pe o planetă incertă se joacă cu numerele de după virgulă, le amestecă, le zăpăcește, se amuză de capetele înțelepte care se străduiesc să găsească o rezolvare, ultima cifră care să încheie șirul dement. Pentru că așa suntem noi oamenii. Vrem să știm totul. Să înțelegem, să găsim capătul lucrurilor, să tragem linii, să punem hotare, să atingem fundul oceanului, să punem piciorul pe Lună, calculăm lungimi, cântărim kilograme, măsurăm pereți, case, vile, palate, pământuri, numărăm bani, ani. Iar acest pi ne pune bețe-n roate. Un îngâmfat, un copil care alergă râzând printre păpădii și trage după el un zmeu făcut din numere înnodate, așezate unele după altele în șir indian, fără nicio logică.
Un număr care transcende sfera de înțelegere. Dacă mă lipesc de tine și mă strângi tare în brațe, diametrul cercului făcut de mâinile tale în jurul trupului meu raportat la diagonala lui, îmi dă același pi. Dacă mă și săruți, așa cum ai făcut-o ultima dată atunci în stradă, toate numerele alea se vor împrăștia amețite printre frunzele de pe asfalt, se vor lipi de garduri, se vor agăța de crengi ca globurile în pomul de Crăciun. Indiferent de cerc, că e mingea copilului din parc, inelul meu de argint de pe deget, bila de billiard, pământul tot, balonul uitat în sala de bal suspendat de lustră, valoarea lui pi e întotdeauna aceeași.
3,14159 26535 89793 23846 26433 83279 50288 41971 69399 37510…..

– Știu ce îmi doresc să fiu, i-am spus. Oricât de mare va fi distanța ta față de mine, iubirea noastră vreau să ne fie constantă, irațională, transcendentă, fără de sfârșit. Aș vrea să-ți fiu pentru totdeauna pi. Să ne sărbătorim în fiecare an, pe 3/14, iubirea. Dar, înainte de toate, trebuie să-mi promiți că-mi vei fi cerc.
S-a dus în debara, a luat un șmirghel și a început să-și șlefuiască toate cele patru colțuri.

E dimineață, încă întuneric și peronul e aproape gol. O ninsoare măruntă și un vânt ușor ne face un pic să zgribulim. O voce răgușită anunță sosirea trenului. Mă lipesc de tine, ne strângem tare în brațe. Mă săruți. Mă agăț de clipă, mi-e teamă să dispară. Trenul se oprește, ușile se deschid. Urci în vagon, eu rămân pe bucata rece de piatră. Trenul se pornește, nu te mai văd. Știu, trebuie să mă urnesc din loc. E timpul să plec. Nu pot. În ghete am plumb, în mine un gol. Un bătrân, de pe o bancă mă privește. Înțelege. Îi zâmbesc apoi plec. La ieșirea din gară văd urmele noastre rămase prin zăpadă. Calc pe urmele pașilor tăi, spre înapoi. Două tălpi suprapuse, în direcții diferite.
Intru în casă, liniște, o mare liniște. O lumânare încă pâlpâia pe masă. Cafeaua ți-a rămas în ceașcă. O beau pe toată, încet. Afară ninge mărunt. Urmele noaste se sufocă sub alb. Un alt tren oprește în gară. Alte despărțiri se transformă în plumb.

Hoțul de vise

Îi plăceau femeile. Le făcea să se simte speciale, le scria poeme, le picta tablouri. Un diletant cu aspirații reprimate, din neîncredere și teamă. Un artist al cuvintelor și al nuanțelor. Fiecărei femei îi oferea o culoare. Avea roșu intens dăruit unei femei cu părul lung, avea albastru așezat între versurile unei poete, galbenul era în părul unei blonde și în soarele pe care îl oferea tuturor, verdele în ochii unei domnițe, albul il dăruia unei fotografe exotice. Fiecare femeie credea despre ea că e unica culoare în care e comprimat curcubeul, culoarea necesară pentru a-i picta viața lui prea gri. Era doar o picătură pusă în cromatica unui tablou. Avea nevoie de toate, și de niciuna.

Iluzii. Povești brodate. Picturi care ascund pe o pânză secrete la vedere, expuse pe perete, agățate într-un cui strâmb. Un hoț care fură emoții. Nu-i ajunge o singură nuanță. Le vrea pe toate, fără să-și dorească niciuna de tot. Tânjește și caută în fiecare femeie o speranță, un frison. Și lasă în urmă amintiri pictate sub piele. Și cioburi din visuri sparte, adânc înfipte în carne.

Ultima zi

O dimineața perfectă. Nu vreau să cobor din pat. Mi-e bine. Plapuma, cu toate visele mele imprimate în țesătură, mă încălzește. Privesc spre fereastră. Afară, gri. Mult gri. O găleată de culoare cenușie vărsată din greșeală peste lume. Sau poate intenționat. Că doar nimic nu e întâmplător. Nu cred în coincidențe. Un câine latră ca un dement pe străzi. Se simte pierdut. Poate că are nevie de un lanț. Ar trebui să cobor din pat. Stomacul se revoltă, țipă de foame. Mi-e lene. Îmi fac curaj, scot ușor un picior de sub plapumă. Nu am putere, nici dorință de a intra în zi. Și leneveala e un fel de a trăi. Totuși, dacă vreau, știu că pot să o fac. E nevoie de un pas, mereu primul pas e important. Apoi mergi din inerție, din instinct, din nevoia de a ajunge departe. Uneori fugi. Eu nu fug, nu-mi place să transpir pentru câțiva pași făcuți mai mult decât tine. Viața nu e o competiție. E o călătorie pe care vreau să o fac în ritmul meu. Să-mi fac șotron din nori, să-mi prind în păr Coroana Boreală, să-mi fac clătite perverse pe lună.
Întotdeauna părinții așteaptă, sunt fericiți și mândri când copiii lor se desprind de ei și fac primi pași singuri. De ce? Că oricum au de mers o viață. E timp destul pentru pășit. De cumpărat și aruncat încălțări, de făcut bătături în tălpi.
Cuibăritul în brațele mamei e mult prea puțin. E esențial.

Piciorul îmi atârnă din pat. Ating cu degetele podeaua. Îmi e frig, îl bag înapoi la cald. Un vis rămas pe cearșaf mă gâdilă în talpă. Zâmbesc. Ciufulită, șifonată de somn, mă alint prin așternut. Stelele de pe pajama au o conversație cu alunițelele de pe piele. Le aud cum șușotesc. Cred că vor să facă schimb. Mi-ar plăcea să am niște stele pe sâni, și una deasupra gurii. M-aș făli cu ele, aș defila ca o nebună goală prin lume închipuindu-mi că sunt un cer.

Nu doar eu sunt moleșită. Toată camera mea încă lenevește. Papucii de casă, la fel. Pe ei scrie clar cu un gri lucios pe un roz pufos, „ I love slippy”. Rochia e căzută pe covor, sutienul stă agățat pe scaun. În cupele lui aerul sforăie mut. O grămadă de povești închise între coperți dorm duse pe lemn. Niște rafturi pe care se odihnesc cuvinte. Multe cuvinte. Autori pe care îi plac fără ca niciunul să știe asta vreodată. Julian Barnes habar nu are că m-am îndrăgostit de studentul lui. Mă uit la „Singura poveste” de pe noptieră cum strivește între file semnul de carte. Îi văd colțul rebel. Îmi amintește că mai am de citit. Că trebuie să ajung la final. Barnes spunea că cei mai mulți dintre noi au de spus o singură poveste. Trăim multe, însă doar una singură contează, doar una singură merită cu adevărat spusă. Mă gândesc care ar fi povestea pe care aș spune-o eu. Prea multe. Ar trebui să las inima să decidă. Ea știe clar cine deține supremația. Zâmbesc.

Tu, nebun frumos, care mă faci să râd uneori cu toată gura, cu ochii și cu toată ființa, îmi trimiți o melodie, Moby-„The Last Day”. O ascult în căști. Îmi place. Încet, zâmbetul îmi dispare. Fiecare acord, fiecare imagine e un pumn în plex. Sărăcia, urâtul, singurătatea, starea pe care mi-o induce clipul mă sufocă. Un bătrân iese din beznă alegând eternitatea. Desculț pe o piatră sacră, prea sărac să-și transforme trupul în cenușă, așteptându-și sfârșitul aproape de drumul spre Rai. Un fluviu al morții și al vieții. Sub plapumă, simt frigul în oase. Doare. Griul meu de afară deodată îmi pare curcubeu. Un contrast fără nori. Clar. Deloc obscur. Plâng. Mă doare stomacul. Și nu de la foame. O melodie mi-a răvășit dimineața.

Dacă în ultima zi descoperi soarele, eu zic că întunericul are sens.

„He was searching
Blindly night and day
This life, there must be more.”

Roșu frison

– Ce-mi doresc? Nu știu exact ce-mi doresc. Niște lucruri banale. Nimic complicat. Poate, o cină. Mi-ar plăcea să o pregătim împreună. Eu îmbrăcată într-un tricou lung, cu părul prins într-un coc, să tai roșii pentru o salată. Tu să te apropii de mine și să mă cuprinzi în brațe, pe la spate. O să îmi aplec capul ușor într-o parte, tu o să mă săruți pe gât, pe ceafă. Zâmbesc. Las roșia din mână, mă întorc spre tine și te îmbrățișez. Stăm așa, lipiți, în tăcere. Îmi cauți buzele, cu o dorință dementă. Ne sărutăm. Te respir, te inhalez. Mi-e poftă de tinele pe care îl vreau amestecat în mine. Mă ridici pe masă. Mă încolăcesc în jurul corpului tău ca o iederă. Ne iubim acolo, printre bucăți de roșii, castraveți fără coajă și ceapă tăiată julien.

Mi-aș mai dori să ne bem împreună dimineața cafeaua. Să-mi așez picioarele goale peste tine. Mi-ai strânge călcâiele în palme, m-ai mângâia pe tălpi. Te-aș asculta vorbind despre lucruri simple, filozofii complicate, în timp ce ți-ai plimba degetele pe pielea mea. Aș sorbi încet din cafea, savurând-o ca pe o rugăciune spusă rar în fața unui altar. Cine-ar fi crezut că niște boabe crescute departe, într-un capăt de lume, vor da savoarea perfectă unei dimineți banale? Că o ceașcă de cafea va adormi timpul, încremenid clipa în desăvârșit?
Am zăbovi mult așa, față în față, într-o firească tihnă. Ador felul în care mă atingi. E plăcut să-ți simt apăsarea degetelor pe piele. Apoi, liniște. Cuvintele nu-și vor avea rostul. Cât de mult îmi place tăcearea cu gust de cafea. Ne vom privi mult, adânc. Două nuanțe confuze amestecate într-un matinal banal.

M-ai întreba ce culoare prefer. Roșul. Îmi place roșul. Ai lua dintr-o ladă veche un tub de vopsea. Mi-ai da jos tricoul, ți-ai pune pe degete niște culoare și mi-ai mânji un sân cu mult roșu. Nu mă opun. Îmi place nebunia ta. Vopseaua e rece, palma ta caldă. Ard. Mi-ai apăsa sânul vopsit pe o pânză. O pată de foc aproape rotundă, preludiul unei picturi. Un desen în care vei ascunde, cu pensula, un frison. Un secret știut doar de noi. O emoție care nu are nevoie de ramă. O cromatică nebună care camuflează un sân.

-Deci, așa cum ți-am spus, nu-mi doresc nimic complicat.
-Ok. Atunci te invit la o cină.

Perdea peste lume

Îmi vorbești despre limite, visuri, despre viața din tine, înțelepciuni, căderi. Despletită și ciufulită te ascult. Îți intuiesc simțirea, gândul. Tu știi asta. Semănăm. Două suflete conversând despre lucruri complicate, într-un mod atât de simplu. Un firesc dement. Îmi prind părul într-o clamă.

Vreau să îți spun ceva. O imagine îmi deranjează ideea. Vântul mișcă perdeaua de la geamul larg deschis. E un dans aproape mut. Inconstant. Tandrețea plutește în aer. O văd. A prins formă și contur. Un joc al seducției. E conversație. Poate că vântul îi povestește despre câte femei a despletit, câți pomi a clătinat, câtă iarbă a sărutat, câte străzi a cutreierat până să ajungă la geamul visat. Poate că perdeaua îi mărturisește că s-a plictisit să stea de atâția ani la aceeași fereastră. Să vadă aceiași copaci, același zid tencuit, aceeași pădure în care nu va intra niciodată. S-a plâns că o spăl de fiecare dată cu același balsam.
Eu cred că a făcut o înțelegere cu vântul. L-a rugat să-i aducă povești din alt oraș, miros de brad și ciripit de păsări niciodate întâlnite. Arome de floricele calde, proapăt prăjite copiilor în parc. Și vată pe băț. Și briza de la cea mai îndepărtată mare. Poate că e iubire. De ce nu ar putea să iubească vântul o perdea? Poate are nevoie și el uneori să se oprească undeva, preț de o poveste. În brațe vaporoase și moi. O pânză care știe să asculte, să aștepte. Prin care lumina și întunericul pătrund deopotrivă. Nu păstrează nimic printre fire. Doar praful de care se scutură. Și timpul care îi schimbă încet culoarea. Nu cere niciodată nimic. Atârnă agățată în cleme care o ciupesc insensibil. Nu țipă. Nu o doare. Un amănunt într-o încăpere. Un detaliu într-o viață. Un nimic. O pânză menită să înfrumusețeze un dreptunghi. Să modifice lumina dintr-o lume înghesuită între niște pereți. Captivă într-o fereastră de unde privește cerul.

Mă întorc la tine și-ți vorbesc despre vântul din perdea. Îți spun că vreau să scriu despre ea. Zâmbești. Începe ploaia. Închid fereastra și aud un șușotit bosumflat.
„Bine că în sfârșit a închis geamul. Vântul m-a scuturat ca un nebun, m-a amețit și mi-a deranjat țesătura. Îl urăsc.”

Perdeaua, de fapt, iubește sticla.
E nevoie să schimb povestea. Dar, înainte de asta, trebuie să ascult pervazul.

Mă cuibăresc în pat lângă tine, mă uit în ochii tăi și te întreb direct:
-Tu iubești vântul?
Începi să îmi mângâi obrazul, gâtul, pieptul. Îmi atingi timid pielea. Perdeaua care îmi acoperă lumea înghesuită în mine. Degetale tale, adierea care îmi vorbește despre locuri tânjite. Îmi eliberezi părul din clamă.
Povestim.

Dulcele matinal

Când s-au văzut pentru prima oară, femeia i-a făcut cadou o ceașcă.
În lipsa ei, în fiecare dimineață își savurează cafeaua cu aroma unei amintiri dintr-un trup de femeie. Îi simte prezența pe fiecare bucățică de ceramică pictată în culori clare. Un obiect banal, și-atât de prețios în lumea lui anostă. O lume pe care o privește împăcat, cu detașare. În fiecare zi privește aceeași imagine de dincolo de fereastră, aceeași rutină comodă, aceeași ușă deschisă și închisă la nesfârșit, același cer și bucată de pământ. Culorile sunt la fel, nuanțele diferite. Cafeaua lui a prins, de ceva vreme, gust. Își picură zilnic emoții în ceașcă. Cuvintele ei, cuburi invizibile de zahăr. Femeia- dulcele din cafeaua lui matinală. Liniște, vis, aer respirat diferit, dor, frison, teamă, roșu fierbinte în vene, iubire și mult soare.Toate îngrămădite într-o ceașcă suvenir.

Se uită la ea mut, o strange între palme. E confirmarea că poveștile pot fi trăite. Soarbe din cafea încet, bucurându-se de ea ca de un sărut prelung. Știe că va veni o zi când o va sparge. O va izbi de peretele pe care ea s-a lipit atunci cănd el a sărutat-o flămând. Va veni o zi când nu o să-l mai doară dorul atingând ca un dement o bucata de argilă arsă.

În ziua în care ea va fi lângă el cu totul, va sparge ceașca, cu zâmbetul pe buze.

Până atunci, calcă pe cioburi. Își picură zilnic dulcele necesar în cafeaua amară. Și strânge în palme, în fiecare dimineață, o speranță zămislită din lut.

Întâlnirea

Eram pregătită de întâlnire. O întâlnire pe care am așteptat-o tot anul. Nu aveam nevoie de machiaj, de păr coafat, de haine alese cu grijă. Dimpotrivă. Aveam nevoie doar să fiu acolo. M-am urcat în mașină și am plecat. Câțiva kilometri de nerăbdare și emoții. Când am ajuns, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l îmbrățișez. Mesteacănul, că despre el vorbesc, a stat drept și mut. De fapt, bolborosea ceva printre frunze. Probabil era un salut. I-am spus că mi-a fost dor de el și de toată pădurea lui. Mi-am luat din portbagaj hamacul și l-am agățat de copaci. M-am urcat în el, desculță, mi-am pus mâinile sub cap și am privit minunăția din jur.

Doamne, ce dor mi-a fost de liniștea pădurii, de sunetul ca niște salbe a frunzelor fragile, de lumina care se furișa timid printre copaci, de gâzele care-și vedeau, molcom, de treaba lor, de frumosul atât de firesc, și simplu, un frumos care te eliberează de orice apăsare și zumzăială. O frumusețe care te obligă să faci liniște în tine. O pădure biserică.
Pentru că nu am văzut-o de aproape un an, am întrebat-o cum i-a fost iarna. Mi-a povestit despre zăpezile mari, viscolele crude, nopțile lungi și geroase, despre copiii care se dădeau cu sania, despre veselia și joaca lor prin omăt. Mi-a spus și despre îndrăgostiții care obișnuiau să se plimbe printre mesteceni, fără să se teamă de rătăcire. Despre cum se țineau de mână, se sărutau mult, râdeau în hohote, se tăvăleau prin zăpadă, se îmbrățișau cald. Cred că între ei a apărut iubirea, mi-a spus pădurea. Da, așa arată iubirea, am gândit eu. Apoi, într-o zi, îndrăgostiții nu se mai țineau de mână, nu se mai sărutau aproape deloc, și răsetele lor au fost înlocuite cu discuții aprinse. Și lacrimi. Multe lacrimi. Până când, cei doi, nu au mai venit. Cred că a apărut neiubirea, mi-a spus pădurea. Da, așa se întâmplă când apare neiubirea, am gândit eu.
Apoi mi-a vorbit despre ghiocei, primele firicele de iarbă, despre păsările care ciripeau pe ram, despre verdele care începea să coloreze natura, despre soarele care încălzea pământul și scoarța.
M-a întrebat de mine, despre ce am mai făcut de când nu ne-am văzut. I-am povestit despre locurile prin care am umblat, despre oamenii pe care i-am pierdut, despre prietenii pe care i-am câștigat. I-am vorbit despre iubirile mele. Despre cum amintiri se tot strâng în mine. Și povești. Despe cum durerile lasă urme, și emoțiile, și bucuriile imense. Despre cum tot ce mă pătrunde mă zguduie, mă modifică, mă încearcă. Cum faci tu, pădure, să rămâi dreaptă? –am întrebat-o. Cum lași să treacă prin tine toate anotimpurile, și viscolele, și secetele, și ploile torențiale? Cum le reziști la toate? Cum poți acum, senină, să-mprăștii atâta lumină, și liniște, și frumos, și bine? Vreau să fiu ca tine. Într-o altă viață, vreau să fiu mesteacăn. Și apoi, n-are decât să mi se-ntâmple mai mult de patru anotimpuri. Știu că voi fi bine.

În loc de răspuns, pădurea mi-a trimis o adiere caldă pe la gene. Am adormit. Și-am visat cum un albatros mă ține pe aripi și mă plimbă prin lume. Un zbor fascinant. O iluzie înaltă. M-a trezit frigul, și niște vaci care treceau prin pădure. Una s-a oprit aproape de copac. Se uita la mine ciudat. Câteva secunde bune ne-am privit în ochi ca și cum aveam ceva să ne spuneam. Ochii lui mari mă hipnotizau. Niciodată nu am fost privită de un animal în felul acela. Am început să-i vorbesc. Nu i-a plăcut, a plecat. Probabil voia să-mi spună, cumva, că eu, într-o altă viață, nu voi fi un mesteacăn. Voi fi asemeni ei, o vacă.

Somn cu gust de mare

Tu dormi. Îmi sprijin capul în palmă și te privesc. Mereu mi-a plăcut să-ți privesc somnul. Respiri încet, regulat. Buzele îți sunt uscate. Gura întredeschisă. Îți urmăresc valurile care se sparg la picioarele tale. Zborurile toate ți le simt. Și căderile. Fiecare zbatere e în fiecare pâlpâire de gene. Visezi apusurile de care îmi tot vorbeai. Și monștri care mușcă din tine. Bucată cu bucată. Te lupți cum poți. Îți cresc aripi și începi să zbori. Te lovești de gratii. Monștri se hrănesc cu emoțiile tale. Sunt prea multe. Prea le faci loc în carnea ta. Și-n sufletul tău tot.

Mă uit la capul tău sprijinit în pernă. Cuvinte, multe cuvinte, informații îngrămădite în creier, știință multă. Setea ta de a ști, de a afla adevăruri, de a înțelege neînțelesuri. Toate stau acolo, pe pernă, adormite. Intru cu totul în mintea ta, nimeresc într-o imagine sepia din Tarkovski, văd un drum care duce spre lumină. La capăt e o cameră plină cu oglinzi. Nu intru. Mi-e frică de adevăr. Trec pe lângă niște ziduri îmbrăcate în ierburi, un munte pe care îl escaladezi la nesfârșit, o mare care îți aduce din valuri stele căzute din cer.
Îți ajung la inimă. Încerc să-mi fac loc prin curcubeul peste care ai aruncat o singură culoare. Roșu. Mult roșu. Flăcări uriașe mă alungă. Mă doare tot trupul. Sunt arsă. Încep să plâng și să țip și durere.

Deodată mă trezesc și rămân surprinsă să te văd pe tine, de fapt, privindu-mă. Mă strângi tare în brațe. Mă încolăcesc în jurul tău, ca o iederă. Îmi săruți obrajii uzi. Ai gust de mare, mi-ai spus.

Cursa spre nemurire

Mă plimb prin casă desculță. Afară e cald. Înăuntru, răcoare. Îmi fac o cafea, o beau încet. Vreau să fac ceva, și nu-mi vine să fac nimic. Am o stare de inutilitate. Uneori am senzația că în viața asta toți suntem contracronometru, într-o cursă nebună. Cel mai puternic, cel care va realiza cât mai multe lucruri, va câștiga. Ce? Poate nemurirea. În jurul meu lumea se mișcă, eu stau pe loc. Oamenii au diferite activități. Fiecare e ocupat cu ceva. Eu simt că pierd cursa. Cineva încearcă să ajungă pe lună, altcineva într-o peșteră cu lilieci. Vecina de sub mine își întinde rufele pe balcon, bătrâna de la parter hrănește pe pervaz o pisică, mașinile fug pe șosea, fiecare duce undeva pe cineva, doi porumbei stau cioc în cioc pe-o creangă de tei, un câine latră în lanț, norii se mișcă pe cer. Eu nu fac nimic. Stau. Ca o legumă, ca lustra din perete, ca perna cu dantelă pe margini. Mă uit în jur, îmi detest lenea. Mă simt ca o infractoare. Unii au o nevoie vitală de minute, iar eu îmi bat joc de ele. Secundarul îmi lovește timpanul. Timpul trece, eu tot nu fac nimic. Pentru că nu pot. Pur și simplu trupul mi-a devenit temniță. Iau dintr-un bol o scoică mare. O pun la ureche. Până și în ea aud viața. Îmi vine să o arunc pe geam. Cu tot cu marea ei, și cu toți peștii, și algele, și cu toate valurile care o agită dar nu îi alungă delfinii. Încep să mă plimb nervos prin casă. Devin agitată. Îmi vine să țip. Poate așa voi deranja puțin Universul. Poate mă va auzi cineva, vreo ființă de pe altă planetă. Mă va lua în spațiu să mă salveze de gravitația asta care mă ține lipită de mine mai mult decât de pământ.

Începe ploaia, e bine. Îmi place ploaia. Obligă oamenii să se adăpostească, să se închidă în case. Îi oprește din mișcare, le întrerupe cursa. Nu voi fi singura care stă degeaba între pereți tencuiți. Simt că încep să respir mai bine. Acum aș putea face ceva important. Ceva ce nu mai face nimeni în momentul ăsta. Ies în ploaie, desculță. Chiar azi am auzit la știri că mersul cu picioarele goale stimulează vreo 7.000 de terminații nervoase. Așa că ies. Tălpile calcă cu tupeu pe-asfalt. Ploaia mă udă până la piele. Oamenii se uită la mine din mașinile care trec. Un bărbat mă privește de la o fereastră. O fetiță plânge că vrea și ea afară, să sară prin bălți. Mama ei o potolește, explicându-i ceva. I-o fi spus că sunt nebună. Rochia de pe mine devine grea, mi se lipește de șolduri, de sâni. Parcă aș fi dintr-un film siropos. Mereu m-au distrat actorii care sunt puși să plângă în ploaie. Pentru un efect mai puternic emoțional. Ceva mă înțeapă în talpă. Mă doare. De curiozitate, mă uit să văd ce anume m-a rănit. O scoică mi-a tăiat pielea. Cine știe ce mare a aruncat-o pe trotuar, ca să-mi tulbure sângele. O iau cu mine, intru în casă și o pun în bol, lângă celelalte scoici. Le aud cum șușotesc acolo, între pereții de sticlă. Ale mele o întreabă pe cea nouă ce s-a întâmplat cu ea, cum de a ajuns pe-asfalt. „Stăpânul meu m-a aruncat în stradă. Nu a suportat să mai audă marea din mine.”
Fac un duș fierbinte, îmi bandajez rana, și adorm fericită. Sunt vie.

Colecționara

Stau tolănită pe canapea. Observ pe geam o insectă, parcă ar fi un future. Aș vrea să-l văd de aproape, dar mi-e lene să mă ridic. M-am gândit să-i fac o poză. Telefonul e prea departe. Lenea asta îmi amorțește corpul cu totul, e o moleșeală care mă devorează încet. Nu mă împotrivesc, pentru că îmi place. Îl privesc, minute bune. Aștept să facă o mișcare, să zboare. Poate are nevoie de-un răgaz. O fi obosit de la atâtea zbateri de aripi. Are atât de puține zile de trăit, iar el preferă să ignore lumea. Stă înțepenit pe geamul încălzit de soare. Căldura îi e inutilă. Își păstrează sângele rece. Și încremenirea. Parcă mă fixează. De teamă, poate se preface că e mort. Un truc al animalelor. Închid ochii, îmi las capul pe spătar și îl urmăresc printre gene. Dacă o fi vreun prinț metamorfozat? Aș putea începe o conversație cu el. Habar nu am despre ce i-aș putea vorbi. Nu mai am chef de vorbe. Am obosit. Pentru ce atâta vorbărie? Prefer să tac. Îmi place să tac. Poate că știe totul despre mine. De-aia a ales să se așeze pe fereastra mea. Aș putea să-l păstrez pentru totdeauna, să mi-l fac prieten pe veci. Ar fi atât de simplu. Un ac mi-ar fi suficient. I-aș înțepa corpul și l-aș fixa pe un carton.

Țin minte cum, în orele de biologie, profesoara ne învăța, cu multă răbdare, să facem un insectar. Am prins tot felul de fluturi, mici, mari, de diferite culori. Eram tare mândră de colecția mea. Pentru serbarea școlară de sfârșit de an, mama trebuia să-mi repare, în grabă, rochia albă cu floricele roz. Avea nevoie de niște ace. Le-a luat pe cele înfipte în fluturi. În ziua aceea mi-am plimbat acele prin școală, printre oameni, pe străzi. Mi-am spus poezia pe scenă cu boldurile înfipte în florile din țesătură. Acasă, în cutie, a rămas un morman inform, oarecare, de insecte moarte și prăfuite. Când m-am întors de la serbare, cutia era goală, fluturii dispăruseră. Într-un colț, pisica se lingea pe bot.

Sau aș putea să-l eliberez. Să-l las să-și caute alte zboruri, să se lipească de alte ferestre. Fugi, pleacă, fluture nebun! Știi că mă atașez repede de ființele fragile. Și n-aș mai putea să te las să zbori. Ți-aș smulge aripile și te-aș privi cum te târăști, neputincios. Te voi transforma într-un gândac. Aș fi fericită să te am doar pentru mine. Nu, nu te voi lăsa pe podea. N-aș vrea, din greșeală, să te strivesc. Te voi pune într-un bol de sticlă.

Ok. M-am hotărât, știu cum voi face. Voi dormi puțin, vreo oră. Când mă voi trezi, dacă te voi găsi tot acolo, vei fi al meu. Încă nu știu exact dacă te voi pune într-un bol sau te voi înțepa într-un carton. Voi hotărî atunci. Depinde ce o să visez. Așa că, până mă trezesc, ar fi bine să te decizi ce dorești. Libertatea sau pe mine. M-am trezit după vreo două ore. Fluturele era tot acolo, lipit de geam. Am zâmbit. M-am apropiat încet de fereastră. Prințul era, de fapt, o pană mică lipită de sticlă. Un zbor ratat. A doua zi, spre seară, mă uitam pierdută la apus. Eram lipită cu fruntea de geam. De pe o creangă, un corb mă fixa. L-am auzit clar croncănind: Femeie nebună, fugi! Pleacă de acolo! Știi că mă atașez repede de ființele fragile.

Am simțit o înțepătură în inimă.

Atingeri

De câte ori atingeam o ființă pe care nu o cunoșteam, intram în pielea ei și, brusc, o înțelegeam.
Am atins un cerșetor. Am simțit o durere în stomac și frig în oase.
Am atins un om înstărit, mă durea capul de la gânduri, bani de dat, de primit, datorii, caviar.
Unei femei i-a scăpat eșarfa de la gât. Am ridicat-o și am simțit iubire amestecată cu teamă și minciună.
Un copil m-a lovit cu o minge. Am simțit bucurie, jucării, bomboane, râsete.
Un bărbat m-a atins cu un zâmbet. I-am simțit singurătatea.
Un bătrân se chinuia să-și ridice bastonul care îi căzuse. L-am ajutat. Am simțit împăcare, oboseală, resemnare.
O femeie stătea pe o bancă și scria ceva. I-a căzut creionul. I l-am dat. Un revolver cu care-și omora fricile transformându-le în cuvinte înșirate pe-o hârtie.
Am întânit oameni care mă loveau cu vorbele. În spatele lor am văzut frustrări, neputințe. Copilării triste.
Am cunoscut oameni care râdeau zgomotos și spuneau că-s fericiți, dar în ei își făceau lacrimile lacuri.
Într-o casă luxoasă am pus mâna pe o carte. Am văzut cum autorul scria în liniște la lumina unui felinar într-un sat uitat de lume.

O prietenă mi-a spus că nu pricepe cum pot sta minute întregi în tăcere visând cu ochii deschiși. Dacă ai fi în pielea mea, ai înțelege, i-am spus.
I-am atins ironia din zâmbet.
Nu am simțit nimic.

 

Introduc cheia în ușă. Vin de la soare, în cameră e întuneric și ochii nu reușesc să deslușească în interior. O singură dâră de lumină intră prin draperie, se vede piața plină de apă, plouase toată dimineața fără oprire. Pe covor, obosit, abia mișcându-se, abia rotindu-se printre papuci și lenjeria aruncată peste tot, un porumbel. Pare foarte bătrân și bolnav. Încerc să-l prind în palme și să-l așez pe pervaz, să plece din cameră. Sare pe pat, pune capul pe pernă și începe să-mi povestească istoria vieții lui. De când se știe a agățat beteală albă de streșinile caselor. Acum e târziu, oamenii își văd prea bine umbrele și l-au izgonit. Le e frică de el.

Desculță, despletită precum o noapte prinsă la furat în zorii zilei, grăbită și înfrigurată, m-am oprit ieri și m-am așezat pe trotuarul din fața parcului. Plutesc covrigii calzi în mâinile oamenilor, blana câinilor aruncă tonuri calde în cenușiul străzii, eu stau. Îmi întind picioarele peste o baltă minusculă. Și-mi par, așa, dezgolite, un pod peste ocean.

Uneori plouă fără ca norii să-mi ceară voie. Stau acolo, sus, agățați în cuie pe cârpa aceea albastră pe care o numim cer, iar noi suntem spectatori la plânsul lor sacadat. Cad picături pe cearșafuri – tobe cu pielea întinsă prost – și îmi ridic fața spre aburii umezi. Se aud sunete, ritm, mici pocnete din vârful degetelor, ca un roi de africani mici, puși pe glume în toiul nopții.