Sunt zile în care am chef să vorbesc. Mult. Cu oricine. Cu oameni pe care-i știu, cu necunoscuți. Să-i obosesc cu vorbăria mea. Sau să-i amuz. Să le zic lucruri importante sau fleacuri. Îmi vine să-i opresc pe stradă să-i întreb chestii. Să le ascult poveștile.

Și sunt zile în care vreau să tac. Să fiu ca și cum n-aș fi. Să nu zic nimic, să nu aud pe nimeni vorbind. Pentru că mă obosesc. Mă plictisesc. Mă forțează să-i ascult când eu nu vreau să-i aud. Sunt zile și zile. Vorbării și tăceri.

Azi o să vorbesc mult. În timp ce tac.