Căni agățate de cer

Îmi plac cănile. Am câteva zeci. Niciodată nu mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi cumpăr o cană. Ajung cu ea acasă, îmi beau cafeaua câteva zile din ea, apoi ceva nu-mi place, nu-mi convine. Revin de fiecare dată la cea veche, cumpărată de vreo 10 ani.

E foarte important pentru mine în ce îmi beau cafeaua. Gustul ei depinde de cum simt ceramica între palme. Sunt importante culoarea, textura, mărimea. Când le văd în magazine, am nevoie să le țin câteva secunde în mână. Să le simt. Oricât de frumoase ar fi, testul suprem e la pipăit. Le prefer pe cele mari. Niciodată albastre. Urăsc albastrul. E o culoare rece. Singurul loc în care îmi place să-l admir e pe cer. Sau în ochii cuiva.

Întodeauna îmi pun puțin lapte în cafea și două lingurițe de zahăr. Uneori și un strop de Bailey’s sau de scorțișoară. Îi dă o aromă interesantă. Nu o beau niciodată repede. O zi întreagă mă delectez cu ea. Și rareori o beau pe toată, până la fund. Știu, e un tabiet ciudat. Un răsfăț. Nu sunt dependentă de cofeină. Sunt dependentă de starea pe care mi-o dă băutul cafelei.

E ironic. Să am zeci de căni minunate înșirate pe etajere și să o folosesc pe cea veche de fiecare dată, care nici nu arată foarte bine. Gri cu interiorul roșu. E ca și cum scopul meu pe lumea asta e să-mi găsesc cana ideală. Să umblu prin lumea asta mare după cana care îmi dă cel mai bun gust posibil.

Poate că nu există nicio cană ideală.
Poate că e vorba despre atașament.
Poate că e perfectă asta în care îmi beau de 10 ani cafeaua.
Celelalte sunt doar frumoase.

Azi, în timp ce-mi spălam cana, mi-a alunecat din mână. S-a spart.

Acum chiar am o problemă. Trebuie să-mi beau cafeaua și nu am în ce. Așa că-mi fac bagajul și merg în lume.
Să-mi caut cana perfectă .

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.