Căni agățate de cer

Îmi plac cănile. Am o colecție impresionantă. Nu există nicio călătorie din care să nu mă întorc cu o cană. Ajung cu ea acasă, îmi beau cafeaua câteva zile din ea, apoi ceva nu-mi place, nu-mi convine. Revin de fiecare dată la cea veche, cumpărată cu vreo zece ani în urmă.

Pentru mine e esențial  în ce îmi beau cafeaua. Gustul ei depinde de felul în care simt ceramica între palme. Sunt importante culoarea, textura, mărimea. Când le văd în magazine, expuse pe rafturi, am nevoie să le țin câteva secunde în mână. Să le simt. Testul suprem îl constituie pipăitul. Le prefer pe cele mari. Niciodată albastre. Mi se pare o culoare rece.

Obișnuiesc să îmi pun puțin lapte în cafea și două lingurițe de zahăr. Uneori și un strop de Bailey’s, sau de scorțișoară.  Nu o beau niciodată pe fugă, la repezeală.  Cafeaua e răsfăț și delectare. Rareori reușesc să o beau pe toată, până la ultimul strop.  Nu sunt dependentă de cofeină. Sunt dependentă de starea pe care mi-o dă băutul cafelei.

Ce ironie. Am zeci de căni minunate înșirate pe etajere și eu mă încăpățânez să o folosesc, de fiecare dată,  pe cea veche. Și nici nu e vreo splendoare. Gri cu interiorul roșu. Uneori am senzația că scopul meu pe lumea asta e să-mi găsesc cana ideală. Să umblu prin lumea asta mare după cana care îmi dă cel mai bun gust posibil.

Poate că nu există nicio cană ideală.
Poate că e vorba despre atașament.

Azi, în timp ce-mi spălam cana, mi-a alunecat din mână. S-a spart.

Acum chiar am o problemă. Nu mai am în ce să-mi beau cafeaua. Așa că-mi fac repede bagajul și merg în lume.
Să-mi caut cana perfectă .

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.