Ca să pot spune poezia la serbare fără să mă bâlbâi, obişnuiam să ţin în mână ceva. Un creion, o ață, o bucată de hârtie. Odată, am luat în grabă o piuneză. Am strâns pumnul atât de tare încăt vârful mi-a pătruns pielea. Sângele se prelingea din pumn, eu continuam să recit.
Acum, când am emoţii mari, ating semnul din palmă şi-mi trece.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.