Porumbei sub pătură

   Pe acoperișul de pe casa din fața geamului meu a apărut o gaură. De la o țiglă spartă. Văd zilnic cum o mulțime de porumbei dispar prin gaura aia. Probabil se adăpostesc de ploaie și frig, mi-am zis. Și-au făcut acolo casă.

   Mereu mi-am dorit să văd ce e înăuntru. Să știu câți sunt, cu ce-și ocupă timpul. Dacă au televizor. Probabil se uită la telenovele de pe canapele tocite, porumbițele gătesc grăunțe prăjite, porumboii discută politică. Toți adunați ca într-o mare familie.

   Azi am sprijinit  o scară mare de zid și m-am urcat pe casă. M-am lungit toată pe acoperișul rece și mi-am apropiat ochii de gaură, să văd lumea de dinăuntru. Nu am văzut niciun televizor, nici grăunțe prăjite, nici vreo canapea tocită. Am văzut un alt cer. O imensitate de un albastru clar. Prin el, păsările zburau într-o mare liniște. Frumusețea imaginii descoperite, mă ținea lipită de țigle. ANu mă puteam desprinde. Aș fi vrut să încap prin crăpătura aia și să mă arunc în absurditatea de cer. Poate, așa, aș fi învățat să zbor. Era multă liniște acolo. Și mult bine.

   Un porumbel s-a apropiat de nasul meu, a fâlfâit din aripi și m-a rugat, gângurind, să-l las să treacă, pentru că vrea să se odihnească un pic pe acoperiș. Că a obosit de la prea mult zbor.

Am coborât de pe scară, și am lăsat porumbelul să iasă.

   Acum, de fiecare dată când mă uit la gaura din acoperiș, știu că dincolo de ea e un alt cer. Mă întreb pe unde o fi ascuns și un alt pământ. Poate că acolo aș învăța să stau mai bine cu picioarele lipite de el.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.