Răbdare de ceară

   Afară încă e lumină. În casă e liniște. Aprind o lumânare mare, roșie, consumată mai mult de jumătate. Îmi pun muzică în căști și ascult Estas Tonne. Îmi place cum se joacă tipul cu corzile. Fiecare acord de chitară mă ciupește de piele, îmi pătrunde în carne, face valuri în mine. Mă uit la flacăra din lumânare. E înaltă. Și se tot înalță. Poate ar trebui să-i tai un pic din fitil. Să-i potolesc avântul. Îmi place să o văd așa dreaptă, înțepenită, ca un soldat ieșit la apel. Și cum o studiam eu așa, începe, brusc, să se zbată. Toate geamurile sunt închise. Nu e niciun curent. Nicio adiere. Firicele de praf au încremenit suspendate în aer. Nu înțeleg din ce motiv flacăra se agită atât de tare.  De fapt, are o viață scurtă. De ce ar sta potolită? E liberă preț de câteva ore să se destrăbăleze cum vrea flama ei. Poate își dorește doar un pic de atenție. S-o fi plictisit să ardă aiurea, la pereți. Așa că, mă așez comod pe canapea și o privesc cu relaxare. Ea simte atenția mea. Se zbate și mai tare. Pe mine privirea insistentă a cuiva, mă fâstâcește, mă inhibă. Se pare că ei îi place. Se cam dă în spectacol. Pâlpâie în toate direcțiile, într-un ritm neregulat, mereu diferit. Fiecare zbatere e alta. Poate e felul ei de a comunica,de a-mi transmite ceva. Poate așteaptă s-i descifrez mișcările ca pe un cod morse.

   Gata. S-a potolit. Probabil o fi obosit de la atâtea pâlpâiri nedescifrate. Aiurea, a început să danseze iar. Într-un stil cunoscut și înțeles doar de ea. Poate că am niște energii ciudate prin casă. Sau poate că cineva, de undeva, se folosește de lumânare ca să-mi trasnmită ceva. Un mesaj esențial pentru viața mea. O fantomă stă cu un pistol cu apă la câțiva centimetri de flacără, amenințând-o să-mi vorbească, să-mi dea niște semnale clare. Iar eu, neștiutoarea, nu pricep nimic.

   S-a întunecat. Flacăra coboară ușor, face o gaură în ceară. Cred că lumânările merită mai mult respect și atenție. Ar trebui să le privim trăirea. Din momentul în care le aprindem și până în clipa în care se sting. Ne place să ne folosim de ele, să ne facă atmosferă în casă, pe masă, în încăperi unde se consumă iubiri. Ne place să le lăsăm să se joace cu umbrele pe trupurile noastre. Părtașe tăcute la emoții și trăiri. Dar niciodată nu stăm să le privim până la capăt. Pentru că nu avem timp, pentru că ni se pare  inutil și absurd.

   De azi o să încep să privesc lumânarea diferit. Cu mai mult respect. O să vorbesc cu ea, în tăcere. Poate așa o să ajung să-i înțeleg flacăra. Poate o să-mi deschid o școală de citit lumânări. Și o să-i învăț și pe alții s-o privească.

   Mi-ar plăcea să aibă  cineva răgaz și răbdare să-mi privească viața. De la primul meu scâncet, până la ultima suflare. Poate că astfel aș învăța să ard diferit. M-aș obișnui mai ușor cu valurile făcute în ceară.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.