Răbdare de ceară

   Afară încă e lumină. În casă e liniște. Aprind o lumânare mare, roșie, consumată mai mult de jumătate. Îmi pun muzică în căști și ascult Estas Tonne. Îmi place cum ciupește tipul corzile. Fiecare acord de chitară mă pișcă de piele și carne, face valuri în mine. Mă uit la flacăra din lumânare. E înaltă. Și parcă tot crește. Poate ar trebui să-i tai un pic din fitil. Să-i potolesc avântul. Dar îmi place să o văd așa, înălțându-se. Stă dreaptă, înțepenită, ca un soldat ieșit la apel. Apoi începe brusc să se zbată. Toate geamurile sunt închise. Nu e niciun curent. Nicio adiere. Firicele de praf au încremenit suspendate în aer. Nu înțeleg din ce motiv flacăra se agită atât de tare.  Mă gândesc că are viață scurtă. De ce ar sta potolită? E liberă preț de câteva ore să se destrăbăleze cum vrea flama ei. Poate-și dorește doar un pic de atenție. S-o fi plictisit să ardă aiurea, la pereți. Așa că, mă așez comod pe canapea și o privesc cu relaxare. Se zbate și mai tare. De obicei, eu când sunt privită mă cam fâstâcesc. Se pare că ei îi place. Se cam dă în spectacol. Pâlpâie în toate direcțiile, într-un ritm neregulat, mereu diferit. Fiecare zbatere e alta. Poate, dacă aș găsi două mișcări identice, aș reuși să o descifrez ca pe un cod morse.

   Gata. S-a potolit. Probabil o fi obosit. Aiurea, a început să danseze iar. Într-un stil cunoscut și înțeles doar de ea. Poate că am niște energii ciudate prin casă. Sau poate că cineva, de undeva, vrea să-mi transmită ceva, folosindu-se de lumânare. O fantomă stă cu un pistol cu apă la câțiva centimetri de ea, amenințând-o să-mi vorbească, să-mi dea niște semnale clare. Iar eu nu pricep nimic.

   S-a întunecat. Flacăra coboară, face ușor gaură în ceară. Cred că lumânările merită mai mult respect și atenție. Ar trebui să le privim din momentul în care le aprindem și până se sting. Ne place să ne folosim de ele, să ne facă atmosferă în casă, pe masă, în încăperi unde se consumă iubiri. Ne place să le lăsăm să se joace cu umbrele pe trupurile noastre. Părtașe tăcute la emoții și trăiri. Dar niciodată nu stăm să le privim până la capăt. Pentru că nu avem timp, pentru că e inutil și absurd.

   De azi o să încep să privesc lumânarea diferit. Cu mai mult respect. O să vorbesc cu ea, o să tăcem împreună. Poate așa o să ajung să-i înțeleg flacăra. Poate o să-mi deschid o școală de citit lumânări. Și o să-i învăț și pe alții s-o privească. Să se oprească din mers preț de-o lumânare.

   Mi-ar plăcea să aibă  cineva răgaz și răbdare să-mi privească viața. Poate aș învăța să ard altfel. M-aș obișnui mai ușor cu valurile făcute în ceară.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.