Neîntâmplatele

   M-am trezit în ziua care nu s-a întâmplat încă, mi-am luat pe mine rochia pe care urma să mi-o cumpăr mâine, am ieșit din casă și m-am dus la gară. Am urcat în trenul care nu a venit niciodată și m-am dus departe, în orașul care nu mă aștepta. Acolo, am umblat aiurea pe străzi care nu duceau nicăieri. Habar n-aveam ce căutam. Probabil speram să-ntâlnesc un miracol real. De la atâta umblat, am obosit. Pantofii pe care nu îi purtam mi-au făcut răni la picioare. Firicele de sânge inexistent se prelingeau pe călcâie. M-am așezat pe o bancă, la soare. Am închis puțin ochii, să mă odihnesc. Când i-am deschis, în fața mea stătea cel mai frumos bărbat neîntâlnit. M-am îndrăgostit de gestul pe care nu l-a făcut, de îmbrățișarea pe care nu a avut curajul să mi-o dea, de toate cuvintele pe care nu a știut să mi le spună. L-am iubit toți anii pe care nu i-am avut împreună, toate diminețile fără cafeaua făcută de el la ibric. Mi-am iubit toată viața aia netrăită. Nu i-am cerut niciodată luna de pe cer, nu i-am cerut niciodată nimic imposibil. Pentru că în lumea aia ireală le aveam pe toate. Și stelele, și luna, și marea cu sarea, fericirea și perfecțiunea.

   Într-o zi i-am cerut ceva după care tânjeam cu ardoare. Un sentiment adevărat. Doar unul singur. Nu a putut să mi-l dea. Așa că am plecat. La aceeași gară în care am coborât, am așteptat pe peron un tren. Au apărut vreo cinci. Toate plecau cu o mare viteză în aceeași direcție. Spre realitate.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.