Vântul nebun

  Nu-mi place vântul. Ăla puternic, nebun. Niciodată nu l-am suportat. Îmi dă o stare de nervi, de disconfort. Aseară, auzindu-i foșnetul, am încercat să-mi explic de ce mă enervează atât de tare, să-mi înțeleg revolta. Așa că mi-am pus coatele pe pervazul de la geam și l-am urmărit. Copacii se clătinau în toate direcțiile, iarba se apleca spre pământ, un geam s-a trântit cu putere mușcând din perdea, o haină a zburat de pe o sârmă, o pălărie a căzut de pe capul unui bătrân, o femeie se străduia să-și acopere picioarele cu fusta ridicată de vânt, un copil alerga după niște foi desenate, o fată încerca să-și prindă cu o agrafă părul despletit, un tânăr își îmbrățișa iubita zgribulită.


Îmi plăceau toate imaginile astea. Vântul născocea povești interesante. Atunci am realizat că, de fapt, zgomotul lui mă irită. Felul în care pulsează cu violență, spintecă aerul cu putere, se strecoară prin crăpături, îmi zgârie timpanul, îmi deranjează liniștea. Apoi, m-am gândit că poate vântul este un mod al pământului de a vorbi. De a ne spune supărările lui, că sigur are și el câteva. Nici omul nu e mereu tăcut. Uneori strigă, se agită, clatină minți și suflete.


Poate că, atunci când vântul vuiește nebun, e pentru că pământul țipă. Țipă prin frunze, prin iarbă, prin geamuri trântite, păr despletit, hârtii duse aiurea, fuste ridicate și haine desprinse de pe sârme. Țipă ca un copil care plânge și nu știi de ce.
Pe copil îl iau în brațe și încep să-l legăn până îl liniștesc.

  Vântului n-am ce să-i fac. Nu-l pot liniști. Și cred că de asta mă enervează atât de tare. Pentru că știu că-l doare pământul. Și nu-l pot potoli. Pot doar să-l ascult. Și să aștept să tacă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.