Printre fluturi

Bătrânul s-a uitat la ceas plictisit. Au trecut aproape patru ore de când baba lui s-a dus în vizită la fata lor, în oraș. Cu trenul de zece fără un sfert. De atunci, stătea înțepenit în fotoliul lui maro, în fața telvizorului. Ca personajul ăla de desen animat, Eustache, din țara numită Nicăieri. Televizorul era pe mute. Fără sonor. Stătea cu telecomanda în mână și butona. Trecea de la știri, la sport, la muzica pe care n-o auzea. S-a oprit un pic la dansatoarele aproape goale care se fâțâiau pe malul mării și se tăvăleau prin nisip. Dacă ar fi fost baba lui acasă nu s-ar fi uita la așa ceva. I-ar fi fost rușine. Da’ așa, că era singur, își mai clătea cataracta de pe ochii ușor miopi.  Apoi trecea mai departe.

Doi se certau, așezați la o masă, față în față. Nu voia să-i audă, nu era curios să știe ce au. Dar erau tare comici cum gesticulau. Cu mâinile, cu ochii, cu buzele, cu o șuviță de păr care-i cădea unuia peste ochi. Nervos, tipul și-a dat șuvița pe spate. Moderatorul tot voia să-i potolescă. L-a atins pe cel mai agitat pe umăr. Agitatul a luat paharul de apă de pe masă și l-a varsă în fața partenerului de scandal, după care, s-a ridicat și a ieșit din platou.

A zâmbit pe sub mustață și a stins televizorul. A stat așa, în liniște, și se uita pe geam. O muscă a intrat pe lângă perdea. Liniștea nu mai era liniște. Era bâzâit. O urmărea cum se zbenguia prin încăpere. S-a așezat pe genunchiul lui stâng. Și stătea acolo. Când era tânăr îi plăcea să le prindă dintr-o zmucitură. Niciodată nu le omora. Mereu le dădea drumul. Odată a prins aceeași muscă de trei ori. Nebuna, parcă-i plăcea să intre-n jocul lui.

Pe vremuri făcea concurs de prins muște cu Victor, prietenul de peste drum. Mereu câștiga. Avea o tehnică a lui pe care și-o însușise după lungi încercări și ratări. Victor se cam oftica. L-a surprins odată în grajd, lângă vacă, cum se antrena. Zicea că acolo, în grajd, sunt mai multe muște.

Acum, bătrânul ar fi vrut să o mai prindă de pe genunchi, ca altădată, da’ prea tremura. Și musca stătea, și stătea, și nu mai pleca. O fi adormit, s-a gândit bătrânul. Că doar și muștele dorm. O fi obosit de cât s-a zbenguit ca dementa. A stat nemișcat câteva minute bune fixând-o, până a amorțit de tot. Simțea că dacă mai stă mult așa, s-ar putea să nu se mai ridice de acolo niciodată. O să-l găsească baba lui statuie. Și, totuși, în amintirea vremurilor tinere, a zis că ar fi bine să-ncerce s-o prindă. Și-a făcut palma căuș, și-a dus ușor brațul în lateral, atât cât să-și ia avânt, și-a ținut respirația, apoi, cu cea mai mare viteză de care era capabil la cei șaptezeci și doi de ani ai săi, a dat să prindă musca. Musca a zburat, iar mâna lui s-a lovit de genunchiul amorțit. S-a ridicat din fotoliu, s-a întins ușor, să se dezmorțească, s-a apropiat de geam și s-a uitat la pisica din grădină cum stătea tolănită la umbra mărului.

Se plictisea. Nu-i plăcea să stea singur. Se obișnuise cu baba lui. Nu mai știa exact de câți ani era cu ea că, de la o vreme, începuse să cam uite. Dar știa că trecuseră mulți, mulți ani de când își trăiau viața împreună. Îl enerva chestia asta. Că uita prea mult și prea des. Îi era teamă să nu facă boala aia cu nume ciudat, o boală pe care nici nu o putea pronunța corect. Îi zicea  Alzaimăr. Știa că femeia lui plecase în oraș, la fata lor, dar nu-și mai aduce aminte de ce. Să-i ducă ceva, să aducă ceva. Dar era sigur că n-o să întârzie. Niciodată nu-l lăsa singur mult timp.

La un moment dat a auzit ceva, un zgomot ciudat în pod. Pisica nu putea fi, pentru că o zărise în curte, iar șoareci nu au mai avut de mult timp. Să fi fost vreun porumbel? Că de câteva zile a tot văzut câțiva pe lângă casă. A luat scara, a fixat-o bine de perete, să nu alunece -că n-a mai urcat de mult- și ușor, treaptă cu treaptă, a ajuns în pod.

Sus era foarte cald, praf, mult praf, pânze de păianjen care i se lipeau de păr, un sac de porumb, câteva preșuri vechi, un dulap fără o ușă, un scaun fără spătar, o găleată fără toartă, niște vase de lut ciobite și, într-un colț, o ladă veche.  A deschis-o ușor, a scârțâit ca trezită dintr-un somn adânc, și-a tras scaunul fără spătar aproape de ea și-a-nceput să cotrobăie printre amintiri. Sub un ștergar de bumbac și-a găsit clasorul de timbre. L-a ținut câteva minute bune așa, în palme. Nu mai ținea minte când l-a deschis ultima dată. Pe vremuri îi plăcea enorm de mult să ordoneze  frumos timbrele, după teme, era atent să nu se șifoneze, avea chiar o pensetă cu care le apuca. Nu permitea nimănui să i le atingă. Aveau voie doar să le privească.

De emoții, mâinile au început să-i tremure ușor. L-a deschis. Prima pagină era cu monumente istorice, apoi fotbaliști, trenuri, locomotive, poduri, mașini de toate felurile, avioane, port popular. La pagina cu fluturi a rămas mirat. Printre timbrele frumos ordonate era o poză veche, ușor mototolită. Și-a scos ochelarii din buzunarul de la vestă, și i-a pus pe nas, a apropiat fotografia, să o vadă mai bine. Era soția lui, mult mai tânără, cu un bărbat  care o ținea de mână. Se priveau unul pe altul și-și zâmbeau.

Câinele vecinului a început să latre. Un porumbel s-a așezat pe casă și gângurea. Bătrânul stătea nemișcat, cu poza în mână, ca atunci când i s-a așezat musca pe genunchi. Nu se mișca. Doar respirea. Greu. A luat fotografia, a pus la loc glosarul, sub ștergar, a închis lada și-a coborât. S-a așezat pe fotoliu, în fața televizorului, l-a pornit, cu volumul destul de tare, să nu-și audă gândurile. Dar și le auzea, fiecare gând era dat la maxim. Și așa, fixând ecranul televizorului fără să vadă, fără să audă nimic, cu mintea departe și confuză, cu fotografia în mână, o aștepta pe baba lui. Să o întrebe. Să afle. Să se lamurească cine era bărbatul din poză.

Iar a venit musca. Aceeași sau alta. Habar n-avea care. Și îl bâzâia. Nu mai avea chef de ea. I s-a așezat pe nas. A dat cu pumnul s-o alunge. Cu palma nu putea, că avea poza ascunsă-n ea. I s-a pus pe ureche. A dat din cap, să plece. Apoi iar cu pumnul. Aproape că s-a lovit.

Când  a intrat baba lui, nici n-a observant că televizorul era pus pe canalul de muzică, unde fete, aproape dezbrăcate, dansau. A luat repede telecomanda, a dat volumul mai încet și a schimbat pe sport. În toată operațiunea asta, i-a căzut poza din mână. A ridicat-o rapid.

Uite, ți-a trimis fiică-ta ciocolată din asta care-ți place ție, cu alune. Și-o pungă de smochine. Și niște papuci de casă. Mie mi-a dat un șal de cașmir. L-a cumpărat din Roma. I-am zis să nu mai dea bani pe cadouri. Că noi avem tot ce ne trebuie. Da’, știi cum e ea. Mereu trebuie să ne ia câte ceva. Da’  tu, ce ești așa tăcut?

Bătrânul s-a ridicat din fotoliu, și-a îndesta fotografia în buzunarul de la vestă, a luat ciocolata și-a început să mănânce. O pătrățică el, una baba lui. Până au terminat-o.

După o săptămână, baba lui a vrut să-i spele vesta și, ca de obicei, înainte să bage hainele la spălat, a controlat buzunarele. A găsit fotografia mototolită. A întins-o bine de tot și a privit-o câteva clipe, răscolită de amintiri. Atunci când s-a pozat cu moșul ei în parc, când se țineau de mână și se priveau, erau tare îndrăgostiți.

S-a urcat în pod, a deschis lada, a luat clasorul, și a pus poza acolo unde îi era dintotdeauna locul, printre fluturi.

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.