Printre fluturi

Bătrânul s-a uitat la ceas plictisit. Au trecut aproape patru ore de când baba lui s-a dus în vizită la fata lor, în oraș. Cu trenul de zece fără un sfert. De atunci, bătrânul stătea înțepenit în fotoliul lui maro, în fața telvizorului. Ca personajul ăla de desen animat, Eustache, din țara numită Nicăieri. Televizorul era pe mute. Nu avea nevoie de sonor. Ținea telecomanda în mână și butona. Trecea de la știri la sport, la filme cu subtitrare, la muzica pe care n-o auzea. S-a oprit un pic la dansatoarele aproape goale care se fâțâiau pe malul mării și se tăvăleau prin nisip. Dacă ar fi fost baba lui acasă, nu s-ar fi uita la așa ceva. I-ar fi fost rușine. Dar acum, pentru că era singur, își mai clătea cataracta de pe ochii ușor miopi.  Apoi, a trecut iar la un canal de știri.

Doi se certau, așezați la o masă, față în față. Nu voia să-i audă, nu era curios să știe ce au de împărțit. Erau tare comici cum gesticulau. Cu mâinile, cu ochii, cu buzele, cu tot corpul. Moderatorul tot încerca să-i potolescă.  La un moment dat, într-un acces de furie, unul din cei doi inflamați a luat paharul de apă de pe masă și l-a varsă în fața partenerului de scandal, apoi s-a ridicat și a ieșit din platou.

Bătrânul a stins televizorul. A stat așa, în liniște, uitându-se pe geam. O muscă a intrat pe lângă perdea. Liniștea nu mai era liniște. Era bâzâit. O urmărea cum se zbenguia prin încăpere. Musca s-a așezat pe genunchiul lui stâng și nu mai voia să plece. Când era mai tânăr, obișnuia să le prindă dintr-o zmucitură. Niciodată nu le omora. De fiecare dată le elibera. Îi plăcea sentimentul de a fi stăpân pe viața unei insecte. Odată a prins aceeași muscă de trei ori. Nebuna, parcă-i plăcea să intre-n jocul lui. Sau, poate își căuta sfârșitul.

Pe vremuri făcea concurs de prins muște cu Victor, prietenul de peste drum. Mereu câștiga. Avea o tehnică a lui pe care și-o însușise după lungi încercări și ratări. Victor se cam oftica. L-a surprins odată în grajd, lângă vacă, cum se antrena. Zicea că acolo, în grajd, sunt mai multe muște.

Bătrânul ar fi vrut să o mai prindă și acum de pe genunchi, ca altădată, dar nu mai îndrăznea, mâinile îi tremurau prea tare. Musca se încăpățâna să-i stea pe picior, fără teamă. O fi adormit, s-a gândit bătrânul. Că doar și muștele dorm. O fi obosit de cât s-a zbenguit ca dementa. A stat nemișcat fixând-o, până a amorțit de tot. Simțea că dacă mai stă mult așa inert, s-ar putea să nu se mai ridice de acolo niciodată. O să-l găsească baba lui statuie. Și, totuși, în amintirea vremurilor tinere, a încercat să o prindă ca altădată. Și-a făcut palma căuș, și-a dus ușor brațul în lateral, atât cât să-și ia avânt, și-a ținut respirația, apoi, cu cea mai mare viteză de care era capabil la cei șaptezeci și doi de ani ai săi, a dat să prindă musca. Musca a zburat, iar mâna lui s-a lovit de genunchiul amorțit. S-a ridicat din fotoliu, s-a întins ușor, să se dezmorțească, s-a apropiat de geam și a privit îndelung pisica din grădină care stătea tolănită la umbra unui măr.

Se plictisea. Nu-i plăcea să stea singur în casă. Se obișnuise cu baba lui. Nu mai știa exact de câți ani erau împreună;  de la o vreme, începuse să cam uite. Dar avea sentimentul că venise pe lume odată cu ea, și tot cu ea, de mână, va părăsi această lume. Îl enerva uiarea. Ar fi vrut să se agațe uneori de amintiri ca de niște ancore.  Îi era teamă să nu facă boala aia cu nume ciudat, o boală pe care nici nu o putea pronunța corect. Îi zicea  Alzamăr. Știa că femeia lui plecase în oraș, la fata lor, dar nu-și mai aduce aminte de ce. Să-i ducă ceva, să aducă ceva. Dar era sigur că n-o să întârzie. Niciodată nu-l lăsa singur mult timp.

La un moment dat a auzit ceva, un zgomot ciudat în pod. Pisica nu putea fi, pentru că o zărise în curte, iar șoareci nu au mai avut de mult timp. Să fi fost vreun porumbel? Că de câteva zile a tot văzut câțiva pe lângă casă. A luat scara, a fixat-o bine de perete să nu alunece, apoi a urcat.

În pod era era o căldură mare și mult praf așternut peste lucruri, ca zăpada, iarna,  peste sat. A mai găsit pânze de păianjen care i se lipeau de păr, un sac de porumb, câteva preșuri vechi, un dulap fără o ușă, un scaun fără spătar, o găleată fără toartă, niște vase de lut ciobite și, într-un colț, o ladă veche.  Când a deschis-o,  lada a scârțâit ca trezită dintr-un somn adânc. Bătrânul  și-a tras scaunul fără spătar aproape de ea și a început să cotrobăie printre amintiri. Sub un ștergar de bumbac și-a găsit clasorul de timbre. L-a ținut câteva minute bune în palme. Pe vremuri îi făcea o deosebită plăcere să  colecționeze, și să ordoneze  frumos timbrele, după teme. Era atent să nu le șifoneze, avea chiar o pensetă cu care le manevra. Nimeni nu avea voie să îi atingă timbrele, doar să le privească.

De emoții, mâinile au început să-i tremure pe clasor. Prima pagină era cu monumente istorice, apoi fotbaliști, trenuri, locomotive, poduri, mașini de toate felurile, avioane, port popular. La pagina cu fluturi a rămas nedumerit. Printre timbrele frumos ordonate, a dat de o poză veche, ușor mototolită. Și-a scos ochelarii din buzunarul de la vestă, i-a pus pe nas, apoi a apropiat fotografia, să o vadă mai bine. A recunoscut-o pe soția lui, mult mai tânără care se ținea de mână cu un bărbat chipeș lângă un castan. Se priveau unul pe altul și-și zâmbeau.

De-odată căldura era parcă mai caldă, praful mai parf, și aerul neaer. Câinele vecinului a început să latre. Un porumbel s-a așezat pe casă și gângurea. Bătrânul stătea neclintit cu poza în mână, ca atunci când i s-a așezat musca pe genunchi. Nu se mișca. Doar respirea. Greu. Și-a băgat fotografia în buzunar, a pus la loc glosarul, sub ștergar, a închis lada, apoi a coborât. Și-a reluat locul pe fotoliu, a dat drumul la televizor, de data asta cu volumul destul de tare, să nu-și audă gândurile. Inutilă disimulare, fiecare gând era dat la maxim, îi auzea ecoul. Cu mintea departe și confuză, cu fotografia în mână, o aștepta pe baba lui să vină acasă. Să o întrebe. Să afle. Să îl lămurească cine era străinul din poză.

A reapărut musca. De data asta i s-a așezat pe nas. Apoi pe urechea dreaptă. Nu mai avea niciun chef de ea. A alungat-o cu vârful degetelor.

Când  a intrat baba lui, bătânul nici n-a observant că televizorul era pus pe canalul de muzică, unde fete, aproape dezbrăcate, dansau. A luat telecomanda, a dat volumul mai încet și a schimbat repede canalul.

Uite, ți-a trimis fiică-ta ciocolată din asta care-ți place ție, cu alune.  Și niște papuci de casă. Mie mi-a dat un șal de cașmir. L-a cumpărat din Roma. I-am zis să nu mai dea bani pe cadouri, că noi avem tot ce ne trebuie. Da’, știi cum e ea. Mereu trebuie să ne alinte cu câte ceva. Uite, și o pungă de smochine. Asta nu mai țin minte pentru cine era. Da’  tu, ce ești așa tăcut?

Bătrânul s-a ridicat din fotoliu, și-a îndesta fotografia în buzunarul de la vestă, a luat ciocolata și a început să o mănânce. O pătrățică el, o pătrâțîcă baba lui. Până au terminat-o pe toată.

După o săptămână, baba lui a vrut să spele, și, ca de obicei, înainte să bage hainele în mașina de spălat, a controlat buzunarele. În buzunarul vestei, a găsit poza mototolită.  A alergat la moșul ei, într-un suflet, și l-a întrebat:

– Cine e femeia asta frumoasă pe care o țineai de mână lângă castan?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.