Geometria feței

   E dimineaţă. Sunt în autobuz. E cald. E foarte cald.  Pentru că nu mai găsesc niciun loc liber, sunt nevoită să stau în picioare. Oamenii se-nghesuie. Autobuzul se zgâlţâie, eu încerc să-mi păstrez echilibru. Mă ţin bine de bara metalică. Autobuzul frânează brusc. Mă izbesc de tipul din faţă. Îi cer scuze. El îmi zâmbeşte. Probabil i-a plăcut tamponarea. E masiv şi miroase a transpiraţie. În spate o femeie mă tot calcă pe picioare. Eu înghit în sec şi-ncerc să mă feresc. În stânga mea, de pe scaun, un moş mă fixează. Îl ignor.

Mereu am crezut că moartea mă va găsi într-un autobuz. Şi-acum cred la fel. Stând așa, agățată de bară, am început să-mi pun tot felul de întrbări tâmpite. „Ce-ar fi dacă, după următoarea curbă, ne-am rostogoli?” Cu ochii minţii vizualizez momentul prăbuşirii şi cel de după. O imagine în slow motion. Încerc să fiu pregătită în eventualiatea unui accident. Așa că strâng mai bine bara în palme. Îmi înfig mai bine picioarele în podea. Dacă ne-am rostogoli spre stânga, ar cădea peste mine și m-ar strivi, tipul de 200 de kile. Şi încă vreo şapte persoane. Dacă cad spre dreapta, probabil aș avea şanse, aș scăpa doar cu greutatea moşului care mă fixează şi cu cele două copile care se joacă cu degetele un joc înțeles doar de ele. O să se ţipe, unii or să leşine, poate vor fi şi morţi. În filmul meu, văd mult sânge. Imaginaţia mea macabră e întreruptă de o voce răguşită.
– Domnişoară, ştiaţi că sunteţi strâmbă?
Cred că nu aud bine. Îmi vorbeşte moşul.
– Poftim? Aţi spus ceva? Nu v-am auzit.
– Sunteţi strâmbă. Aveţi nasul înclinat spre dreapta.

 Bătrânul m-a băgat în ceaţă. Nu înţeleg nimic. Probabil face mişto de mine. Încerc să-l ignor, să-mi continui accidentul, căzătură, haosul.
– Domnişoară, nu e o jignire, nu o luaţi în nume de rău. Dacă vă veţi studia mai bine în oglindă, veţi observa că partea dreaptă a feței e mai mare. E ca şi cum chipul oval ar fi circumscris unui unghi ascuţit cu deschizătura spre dreapta (şi îmi desenează cu palmele un unghi de 45).
– Vedeţi?, partea din interior e mai mică şi, logic, cea din exterior mai mare. Jumătatea stângă nu e şi nu va fi niciodată identică cu cea dreaptă. Chipul dumitale nu e un oval perfect, simetric. Sunteţi asimetrică, imperfectă.
Ok, tipul are o fixaţie. Cu geometria, cu omul, cu faţa mea, cu ce-o vrea el. Își dorește să mă sâcâie cu orice chip. În concluzie sunt strâmbă. E bine. Mi-a luminat dimineaţă, ziua, viaţă. Dar el nu renunță, continuă:
– Va rog să nu vă supăraţi. Nu aţi auzit finalul poveştii. Imperfecţiunea înseamnă frumuseţe. Poţi găsi chipuri fără nici un cusur, fără un nas strâmb, fără pistrui, fără nici o aluniţă, fără o mică cicatrice. Acestea sunt doar chipuri perfecte, dar nu neapărat frumoase. Dumitale eşti frumoasă tocmai prin imperfecţiunea ta.
Da, aşa da, aşa mai merge.
Mi-a pierit cheful de accident. Voi intră în şanţ altădată. Acum tocmai am aflat că sunt strâmbă şi frumoasă. Trebuie să caut urgent o oglindă, să-mi studiez nasul şi faţă.

Când am ajuns acasă m-am dus direct în baie, m-am fixat în faţa oglinzii, mi-am prins părul într-un coc în vârful capului şi m-am privit, şi m-am tot privit. Mult, mult timp. De parcă mă vedeam pentru prima oară. Atât de mult m-am tot uitat la mine încât am simţit că mi se desprinde nasul şi-o ia razna prin casă şi rămân, în imperfecţiunea, mea fără el.
Moşul avea dreptate. Sunt strâmbă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.