Covrigi plouați

Stau la coadă la covrigi. În spatele meu se pune un tip înalt, cu ochelari negri de soare. Şi eu am ochelarii pe nas. Câteva secunde ne privim prin lentile.

Cumpăr doi covrigi, plătesc, apoi plec. Imediat după mine vine şi el. Aş fi vrut să fie în faţa mea. Să pot mânca nestingherită. Mă simt privită. Mă opresc şi mă prefac că-mi caut ceva prin geantă. Dau de cutia de tic tac. O las acolo. Tipul mă depăşește. Acum eu îl privesc. Şi muşc din covrig. Îmi place mersul lui. Are atitudine. Păşeşte rar și apăsat. Mi-a pierit pofta de covrig. Îl bag într-o punguliță în geantă. Printre agrafe de păr, elastice, şerveţele, un carneţel, vreo două pixuri, multe bonuri mototolite, o oglindă, ruj şi alte chestii.

La prima intersecţie ar trebui s-o iau la stânga, dar renunț în ultimul moment. Îmi place ideea de a-l privi  din spate pe frumosul bărbat. Uneori întoarce puţin capul, atât cât să se asigure că sunt pe urmele lui. Știe că-l urmăresc. Şi ce dacă?

Au început să mă jeneze la călcâie pantofii. Sunt noi, cumpăraţi de-o săptămână. Tipul continuă să meargă. Nu foarte repede, dar nici încet. Încep să şchiopătez. Dar nu mă opresc. El se opreşte la semafor. Eu un pic mai în spate. Profit de faptul că semaforul e roşu şi-mi scot din geantă un șervețel, rup o bucățică şi-o îndes între călcâi şi pantof. Mi s-a julit pielea. Îmi curge sânge. Se face verde şi traversăm, la vreo cinci paşi distanţă unul de celălalt. Începe să picure din senin. Îmi dezlipesc privirea de pe cămaşa lui în dungi şi privesc cerul. Câţiva nori umbresc seninul şi cheful meu. Dar nu mă las. Începe să plouă de-a binelea. Oamenii fug care-ncotro să se adăpostească de ploaia care se anunţa tot mai puternică. Doar eu şi tipul din faţă o ignorăm total.

Îl văd că se apropie de parc. Grăbeşte pasul. Şi eu. Simt că alergătura asta e penibilă. Fără nicio logică. Mă hotărăsc să-l ajung din urmă şi să-i vorbesc. Să-i zic ceva, orice.

Cotrobăi prin geantă, iau o clamă, îmi prind părul ud la spate şi mă grăbesc să-l abordez. Îl văd oprit lângă o femeie cu o umbrelă albastră cu picăţele albe. O îmbrăţişează, scoate ceva din buzunarul drept al pantalonului şi îi dă femeii. O altă îmbrăţişare.

Eu fac stânga-mprejur, vreau s-o iau la fugă dar nu pot. Mă doare rău piciorul. Șchiopătând, cu sângele care se prelinge pe călcâi, ghemotocul de hărtie care mai rău îmi face, cu rochia toată udă, rimelul negru prelins pe obraji, mă îndrept plângând spre casă. De durere că am răni la picioarele, că mi-e frig şi foame, de nervi că sunt o proastă, că am crezut în povestea asta. Mereu cred absurd în povești.

Sunt aproape singură pe stradă. Merg încet, târându-mi piciorul rănit după mine. Ca abia întoarsă din război.  Şi mă roade burta de foame. Bag mâna în geantă,  rup o bucată de covrig și încep să înfulec.

-Îmi dai şi mie, te rog, o bucată?

Tipul înalt, cu cămașă-n dungi, cu mersul frumos, cu atitudine, e lângă mine. Şi vrea covrig.

 Femeia era sora lui. Venise în parc să-i dea niște chei.

Mi-a oferit braţul lui, să mă sprijin de el. Şchiopătam lipită de el, mâncam amândoi dintr-un covrig plouat, şi ne lăsam udaţi până la piele.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.