Rânduiesc pietrele cât pot de bine, le șlefuiesc cu mâneca de la rochie și mă așez în genunchi pe malul apei. Îmi place cum vine noaptea, cum alunecă printre vârfurile copacilor și se mai agață uneori într-o coadă de veveriță. Pun două pietre albe pe ochi. Semăn cu o locomotivă mică ce iese din tunel, cu baterii proaspete.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.