Uneori plouă fără ca norii să-mi ceară voie. Stau acolo, sus, agățați în cuie pe cârpa aceea albastră pe care o numim cer, iar noi suntem spectatori la plânsul lor sacadat. Cad picături pe cearșafuri – tobe cu pielea întinsă prost – și îmi ridic fața spre aburii umezi. Se aud sunete, ritm, mici pocnete din vârful degetelor, ca un roi de africani mici, puși pe glume în toiul nopții.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.