Introduc cheia în ușă. Vin de la soare, în cameră e întuneric și ochii nu reușesc să deslușească în interior. O singură dâră de lumină intră prin draperie, se vede piața plină de apă, plouase toată dimineața fără oprire. Pe covor, obosit, abia mișcându-se, abia rotindu-se printre papuci și lenjeria aruncată peste tot, un porumbel. Pare foarte bătrân și bolnav. Încerc să-l prind în palme și să-l așez pe pervaz, să plece din cameră. Sare pe pat, pune capul pe pernă și începe să-mi povestească istoria vieții lui. De când se știe a agățat beteală albă de streșinile caselor. Acum e târziu, oamenii își văd prea bine umbrele și l-au izgonit. Le e frică de el.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.