Cursa spre nemurire

Mă plimb prin casă desculță. Afară e cald. Înăuntru, răcoare. Îmi fac o cafea, o beau încet. Vreau să fac ceva, și nu-mi vine să fac nimic. Am o stare de inutilitate. Uneori am senzația că în viața asta toți suntem contracronometru, într-o cursă nebună. Cel mai puternic, cel care va realiza cât mai multe lucruri, va câștiga. Ce? Poate nemurirea. În jurul meu lumea se mișcă, eu stau pe loc. Oamenii au diferite activități. Fiecare e ocupat cu ceva. Eu simt că pierd cursa. Cineva încearcă să ajungă pe lună, altcineva într-o peșteră cu lilieci. Vecina de sub mine își întinde rufele pe balcon, bătrâna de la parter hrănește pe pervaz o pisică, mașinile fug pe șosea, fiecare duce undeva pe cineva, doi porumbei stau cioc în cioc pe-o creangă de tei, un câine latră în lanț, norii se mișcă pe cer. Eu nu fac nimic. Stau. Ca o legumă, ca lustra din perete, ca perna cu dantelă pe margini. Mă uit în jur, îmi detest lenea. Mă simt ca o infractoare. Unii au o nevoie vitală de minute, iar eu îmi bat joc de ele. Secundarul îmi lovește timpanul. Timpul trece, eu tot nu fac nimic. Pentru că nu pot. Pur și simplu trupul mi-a devenit temniță. Iau dintr-un bol o scoică mare. O pun la ureche. Până și în ea aud viața. Îmi vine să o arunc pe geam. Cu tot cu marea ei, și cu toți peștii, și algele, și cu toate valurile care o agită dar nu îi alungă delfinii. Încep să mă plimb nervos prin casă. Devin agitată. Îmi vine să țip. Poate așa voi deranja puțin Universul. Poate mă va auzi cineva, vreo ființă de pe altă planetă. Mă va lua în spațiu să mă salveze de gravitația asta care mă ține lipită de mine mai mult decât de pământ.

Începe ploaia, e bine. Îmi place ploaia. Obligă oamenii să se adăpostească, să se închidă în case. Îi oprește din mișcare, le întrerupe cursa. Nu voi fi singura care stă degeaba între pereți tencuiți. Simt că încep să respir mai bine. Acum aș putea face ceva important. Ceva ce nu mai face nimeni în momentul ăsta. Ies în ploaie, desculță. Chiar azi am auzit la știri că mersul cu picioarele goale stimulează vreo 7.000 de terminații nervoase. Așa că ies. Tălpile calcă cu tupeu pe-asfalt. Ploaia mă udă până la piele. Oamenii se uită la mine din mașinile care trec. Un bărbat mă privește de la o fereastră. O fetiță plânge că vrea și ea afară, să sară prin bălți. Mama ei o potolește, explicându-i ceva. I-o fi spus că sunt nebună. Rochia de pe mine devine grea, mi se lipește de șolduri, de sâni. Parcă aș fi dintr-un film siropos. Mereu m-au distrat actorii care sunt puși să plângă în ploaie. Pentru un efect mai puternic emoțional. Ceva mă înțeapă în talpă. Mă doare. De curiozitate, mă uit să văd ce anume m-a rănit. O scoică mi-a tăiat pielea. Cine știe ce mare a aruncat-o pe trotuar, ca să-mi tulbure sângele. O iau cu mine, intru în casă și o pun în bol, lângă celelalte scoici. Le aud cum șușotesc acolo, între pereții de sticlă. Ale mele o întreabă pe cea nouă ce s-a întâmplat cu ea, cum de a ajuns pe-asfalt. „Stăpânul meu m-a aruncat în stradă. Nu a suportat să mai audă marea din mine.”
Fac un duș fierbinte, îmi bandajez rana, și adorm fericită. Sunt vie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.