Întâlnirea

Eram pregătită de întâlnire. O întâlnire pe care am așteptat-o tot anul. Nu aveam nevoie de machiaj, de păr coafat, de haine alese cu grijă. Dimpotrivă. Aveam nevoie doar să fiu acolo. M-am urcat în mașină și am plecat. Câțiva kilometri de nerăbdare și emoții. Când am ajuns, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l îmbrățișez. Mesteacănul, că despre el vorbesc, a stat drept și mut. De fapt, bolborosea ceva printre frunze. Probabil era un salut. I-am spus că mi-a fost dor de el și de toată pădurea lui. Mi-am luat din portbagaj hamacul și l-am agățat de copaci. M-am urcat în el, desculță, mi-am pus mâinile sub cap și am privit minunăția din jur.

Doamne, ce dor mi-a fost de liniștea pădurii, de sunetul ca niște salbe a frunzelor fragile, de lumina care se furișa timid printre copaci, de gâzele care-și vedeau, molcom, de treaba lor, de frumosul atât de firesc, și simplu, un frumos care te eliberează de orice apăsare și zumzăială. O frumusețe care te obligă să faci liniște în tine. O pădure biserică.
Pentru că nu am văzut-o de aproape un an, am întrebat-o cum i-a fost iarna. Mi-a povestit despre zăpezile mari, viscolele crude, nopțile lungi și geroase, despre copiii care se dădeau cu sania, despre veselia și joaca lor prin omăt. Mi-a spus și despre îndrăgostiții care obișnuiau să se plimbe printre mesteceni, fără să se teamă de rătăcire. Despre cum se țineau de mână, se sărutau mult, râdeau în hohote, se tăvăleau prin zăpadă, se îmbrățișau cald. Cred că între ei a apărut iubirea, mi-a spus pădurea. Da, așa arată iubirea, am gândit eu. Apoi, într-o zi, îndrăgostiții nu se mai țineau de mână, nu se mai sărutau aproape deloc, și răsetele lor au fost înlocuite cu discuții aprinse. Și lacrimi. Multe lacrimi. Până când, cei doi, nu au mai venit. Cred că a apărut neiubirea, mi-a spus pădurea. Da, așa se întâmplă când apare neiubirea, am gândit eu.
Apoi mi-a vorbit despre ghiocei, primele firicele de iarbă, despre păsările care ciripeau pe ram, despre verdele care începea să coloreze natura, despre soarele care încălzea pământul și scoarța.
M-a întrebat de mine, despre ce am mai făcut de când nu ne-am văzut. I-am povestit despre locurile prin care am umblat, despre oamenii pe care i-am pierdut, despre prietenii pe care i-am câștigat. I-am vorbit despre iubirile mele. Despre cum amintiri se tot strâng în mine. Și povești. Despe cum durerile lasă urme, și emoțiile, și bucuriile imense. Despre cum tot ce mă pătrunde mă zguduie, mă modifică, mă încearcă. Cum faci tu, pădure, să rămâi dreaptă? –am întrebat-o. Cum lași să treacă prin tine toate anotimpurile, și viscolele, și secetele, și ploile torențiale? Cum le reziști la toate? Cum poți acum, senină, să-mprăștii atâta lumină, și liniște, și frumos, și bine? Vreau să fiu ca tine. Într-o altă viață, vreau să fiu mesteacăn. Și apoi, n-are decât să mi se-ntâmple mai mult de patru anotimpuri. Știu că voi fi bine.

În loc de răspuns, pădurea mi-a trimis o adiere caldă pe la gene. Am adormit. Și-am visat cum un albatros mă ține pe aripi și mă plimbă prin lume. Un zbor fascinant. O iluzie înaltă. M-a trezit frigul, și niște vaci care treceau prin pădure. Una s-a oprit aproape de copac. Se uita la mine ciudat. Câteva secunde bune ne-am privit în ochi ca și cum aveam ceva să ne spuneam. Ochii lui mari mă hipnotizau. Niciodată nu am fost privită de un animal în felul acela. Am început să-i vorbesc. Nu i-a plăcut, a plecat. Probabil voia să-mi spună, cumva, că eu, într-o altă viață, nu voi fi un mesteacăn. Voi fi asemeni ei, o vacă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.