Ultima zi

O dimineața perfectă. Nu vreau să cobor din pat. Mi-e bine. Plapuma, cu toate visele mele imprimate în țesătură, mă încălzește. Privesc spre fereastră. Afară, gri. Mult gri. O găleată de culoare cenușie vărsată din greșeală peste lume. Sau poate intenționat. Că doar nimic nu e întâmplător. Nu cred în coincidențe. Un câine latră ca un dement pe străzi. Se simte pierdut. Poate că are nevie de un lanț. Ar trebui să cobor din pat. Stomacul se revoltă, țipă de foame. Mi-e lene. Îmi fac curaj, scot ușor un picior de sub plapumă. Nu am putere, nici dorință de a intra în zi. Și leneveala e un fel de a trăi. Totuși, dacă vreau, știu că pot să o fac. E nevoie de un pas, mereu primul pas e important. Apoi mergi din inerție, din instinct, din nevoia de a ajunge departe. Uneori fugi. Eu nu fug, nu-mi place să transpir pentru câțiva pași făcuți mai mult decât tine. Viața nu e o competiție. E o călătorie pe care vreau să o fac în ritmul meu. Să-mi fac șotron din nori, să-mi prind în păr Coroana Boreală, să-mi fac clătite perverse pe lună.
Întotdeauna părinții așteaptă, sunt fericiți și mândri când copiii lor se desprind de ei și fac primi pași singuri. De ce? Că oricum au de mers o viață. E timp destul pentru pășit. De cumpărat și aruncat încălțări, de făcut bătături în tălpi.
Cuibăritul în brațele mamei e mult prea puțin. E esențial.

Piciorul îmi atârnă din pat. Ating cu degetele podeaua. Îmi e frig, îl bag înapoi la cald. Un vis rămas pe cearșaf mă gâdilă în talpă. Zâmbesc. Ciufulită, șifonată de somn, mă alint prin așternut. Stelele de pe pajama au o conversație cu alunițelele de pe piele. Le aud cum șușotesc. Cred că vor să facă schimb. Mi-ar plăcea să am niște stele pe sâni, și una deasupra gurii. M-aș făli cu ele, aș defila ca o nebună goală prin lume închipuindu-mi că sunt un cer.

Nu doar eu sunt moleșită. Toată camera mea încă lenevește. Papucii de casă, la fel. Pe ei scrie clar cu un gri lucios pe un roz pufos, „ I love slippy”. Rochia e căzută pe covor, sutienul stă agățat pe scaun. În cupele lui aerul sforăie mut. O grămadă de povești închise între coperți dorm duse pe lemn. Niște rafturi pe care se odihnesc cuvinte. Multe cuvinte. Autori pe care îi plac fără ca niciunul să știe asta vreodată. Julian Barnes habar nu are că m-am îndrăgostit de studentul lui. Mă uit la „Singura poveste” de pe noptieră cum strivește între file semnul de carte. Îi văd colțul rebel. Îmi amintește că mai am de citit. Că trebuie să ajung la final. Barnes spunea că cei mai mulți dintre noi au de spus o singură poveste. Trăim multe, însă doar una singură contează, doar una singură merită cu adevărat spusă. Mă gândesc care ar fi povestea pe care aș spune-o eu. Prea multe. Ar trebui să las inima să decidă. Ea știe clar cine deține supremația. Zâmbesc.

Tu, nebun frumos, care mă faci să râd uneori cu toată gura, cu ochii și cu toată ființa, îmi trimiți o melodie, Moby-„The Last Day”. O ascult în căști. Îmi place. Încet, zâmbetul îmi dispare. Fiecare acord, fiecare imagine e un pumn în plex. Sărăcia, urâtul, singurătatea, starea pe care mi-o induce clipul mă sufocă. Un bătrân iese din beznă alegând eternitatea. Desculț pe o piatră sacră, prea sărac să-și transforme trupul în cenușă, așteptându-și sfârșitul aproape de drumul spre Rai. Un fluviu al morții și al vieții. Sub plapumă, simt frigul în oase. Doare. Griul meu de afară deodată îmi pare curcubeu. Un contrast fără nori. Clar. Deloc obscur. Plâng. Mă doare stomacul. Și nu de la foame. O melodie mi-a răvășit dimineața.

Dacă în ultima zi descoperi soarele, eu zic că întunericul are sens.

„He was searching
Blindly night and day
This life, there must be more.”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.