E dimineață, încă întuneric și peronul e aproape gol. O ninsoare măruntă și un vânt ușor ne face un pic să zgribulim. O voce răgușită anunță sosirea trenului. Mă lipesc de tine, ne strângem tare în brațe. Mă săruți. Mă agăț de clipă, mi-e teamă să dispară. Trenul se oprește, ușile se deschid. Urci în vagon, eu rămân pe bucata rece de piatră. Trenul se pornește, nu te mai văd. Știu, trebuie să mă urnesc din loc. E timpul să plec. Nu pot. În ghete am plumb, în mine un gol. Un bătrân, de pe o bancă mă privește. Înțelege. Îi zâmbesc apoi plec. La ieșirea din gară văd urmele noastre rămase prin zăpadă. Calc pe urmele pașilor tăi, spre înapoi. Două tălpi suprapuse, în direcții diferite.
Intru în casă, liniște, o mare liniște. O lumânare încă pâlpâia pe masă. Cafeaua ți-a rămas în ceașcă. O beau pe toată, încet. Afară ninge mărunt. Urmele noaste se sufocă sub alb. Un alt tren oprește în gară. Alte despărțiri se transformă în plumb.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.