Autor: monica

Sunt complicată, și atât de simplă, încerc să fiu un om bun, sunt prea emotivă, aiurită, mă plimb des printre nori, panicoasă uneori din nimic, puternică atunci când e nevoie, plâng la filme, la melodii bune, la bucurii imense, la frumuseți mărunte, nu-mi place rujul, mă simt murdară pe buze, tocuri port rar, doar la ocazii, mă simt cea mai frumoasă în casă, nemachiată, ciufulită, iubesc pătimaș, cu totul, mă atașez de oameni, mă rup în bucăți când îi pierd, îmi place să râd, sunt altruistă, îmi plac poveștile, să le ascult, să le scriu, le caut, le inventez, le trăiesc, mă țin vie, iubesc Italia, mestecenii, hamacul, îmi plac eșarfele, pijamalele, papucii de casă, păturile moi, cafeaua cu lapte, ador ceștile de ceramică, am învățat să iubesc pietrele, argila, felspatul, nu am memorie bună, uit răutăți, niciodată emoții. Sunt o împrăștiată. Capul mi-e în nori, picioarele îmi umblă aiurea pe cărări fără felinare, mâinile caută să atingă neatinsuri. Ochii vor să vadă lumi imposibile, inima vrea să simtă tot. În nopți târzii, cu liniști confortabile, cu zgomot de puls în aortă și bătăi necontrolate de taste, mă înghesui toată în mine, apoi mă împrăștii printre cuvinte cu sens. Scrisul e un zbor fără țintă prin cerurile mele. Sunt femeie. Când mănânc spaghete carbonara, nu mai știu cine sunt.

Rânduiesc pietrele cât pot de bine, le șlefuiesc cu mâneca de la rochie și mă așez în genunchi pe malul apei. Îmi place cum vine noaptea, cum alunecă printre vârfurile copacilor și se mai agață uneori într-o coadă de veveriță. Pun două pietre albe pe ochi. Semăn cu o locomotivă mică ce iese din tunel, cu baterii proaspete.

Somn printre cioburi

26794103_1823192051087617_79084816_n

Conducând pe străduțele Toscanei, spre Pitigliano, la un moment dat, după o curbă, am oprit mașina. Mi-a atras atenția un bolovan pe care erau lipite bucăți de oglindă care împrăștiau soarele în cioburi de lumină. Pe bolovan era așezat un cap sculptat în lut. Capul acela, cu ochii închiși, parcă se odihnea pe piatra rece, obosit de prea multe gânduri. Eram fascinată. Avea o frumusețe, o liniște, un mister care m-a ținut acolo minute bune. M-am ghemuit lângă el și am început să-l studiez, să-l ating. Cineva a făcut acea lucrare și a lăsat-o acolo pe bucata aia de pământ. Era un dar oferit lumii. Oferit celor care aveau ochi să vadă, timp să observe, stare să simtă. Curioasă din fire, am început să studiez, să pipăi fiecare bucățică. Câteva firicele de iarbă și ceva pământ acopereau baza gâtului. Le-am dat la o parte și am observat că interiorul capului era gol. Am băgat degetele prin gâtul statuii. Acolo am simțit ceva. Era un bilețel. L-am scos, l-am citit, apoi l-am pus la loc. Pe el era tipărit numele artistului, Maurizio Dusio.

Eram atât de fericită de parcă aș fi descoperit o comoară. Ajunsă acasă, l-am căutat pe internet. L-am găsit. Am putut vedea chipul celui care m-a ținut ghemuită lângă capul acela de lut. Am descoperit un artist care domină cu o măiestrie perfectă tehnica atât în ​​pictura, cât și în sculptură și ceramică. Obsesia lui este de a prinde în lucrările lui un moment de eternitate. În picturile lui folosește ceara, funinginea pentru a creea o lume în alb și negru. Cel mai efemer material: fumul negru. Îi plac umbrele. Se joacă cu ele. 

E minunat cum un popas făcut lângă un bolovan te poate duce la un străin, un artist. Un om.

Unii își expun lucrările în muzee, în locuri unde îți e la îndemână să le admiri. Dar atunci când le descoperi tu, acolo unde nu te aștepți, condus de curiozitate, intuiție, instinct și de acea bucățică magică din tine pe care nu știi să o denumești, satisfacția este imensă. 

Uneori căutăm oameni, scormonim după lucruri.                                    Alteori lucrurile, oamenii te găsesc pe tine. Te cheamă, iar tu vei găsi calea spre ei. Fără să o cauți. Pur și simplu o găsești. Firesc.

Știu, unii vor spune că e doar un cap de lut pe-o piatră.                         Pentru mine e magie. E poveste.

Mă strâng atunci când pășesc oamenii peste pietrele mele, de fiecare dată când șirul de scoici agățate în bătaia vântului îmi aduce aminte de sunetele tale. Am intrat din nou pe străduța aceea îngustă și mi-am plimbat palmele pe pereții caselor. Îmi miros acum a var vechi, a fum de brad și a perechi pierdute prin oraș.

Apus de vară

Mă fâțâi prin casă desculță, simt că mi-e frig la picioare. Se duce vara. Acum, în secunda asta realizez că e pe ducă. Lumina în casă e alta. Mai rece, stânjenitoare. Ca atmosfera dintre doi oameni care nu au ce să-și mai zică.

Vara asta e ca un animal mare si obosit care se întoarce în grajd dupa o cursă lungă. Acum e întins, așa mare și colbuit, în ogradă și lasă, blând, copiii să-l călărească și să-l tragă de urechi. E vara tihnei. A prafului cald. Si a soarelui portocaliu. A poftei de iubit. De cuibărit în așternutul rece, lipiți unul de altul, goi, cu pielea încă bronzată, de simțit încă un pic mirosul de alge din păr și a leagănatului de hamac agățat de mesteceni. De povestit despre răsărituri trecute și apusuri colorate. E un început de sfârșit. Și, ca orice sfârșit, ne apasă nostalgi. E timpul desprinderii firești , fără tăgadă, de arșiță, ploi calde, zile sufocante, rochii vaporoase, picioare dezgolite, sfârcuri revoltate de prea mult cald. Uneori ne e teamă de schimbări. Stăm împietriți în bula noastră pe care o cunoaștem perfect. Ne e frică să facem un pas spre afară, spre altceva. Anotimpul nu ne întreabă dacă suntem pregătiți să ieșim din el, și să intrăm în cel care urmează. El se duce ușor, forțându-ne să intrăm în următorul. Nu avem de ales. Așa că intrăm. La început sfioși, uneori reticenți, alteori indiferenți. Cu timpul începe să ne placă. Ne cumpărăm haine corespunzătoare, încălțări, ca și cum ar fi anotimpul cu care ne ducem până la sfârșit. Iar apoi, când ne obșnuim cu ifosele lui, începe să se retragă, câte un pic, zi după zi. Ne scoatem hainele groase din fundul dulapului, iar cele de vară le înghesuim, undeva, până la anul. Și tot așa. Schimbăm haine, încălțări, adunăm amintiri, riduri, anotimpuri. Multe schimbări, o singură viață.

Mi-au înghețat tălpile. Mă duc să-mi bag picioarele în șosete și-n el de anotimp. Care se duce. Când eu vreau atât de mult să mai stea.

Piatra

Iau piatra și o strâng în palmă. E grea, dură și rece, de mărimea unui kiwi. Mă uit la ea și o țin așa, ca și cum aș vrea să îi cunosc viața. Că are și ea o viață. S-a născut cândva, undeva, cu sute de ani în urmă. O acumulare în timp de sedimente care au fost îngropate de altele sub efectul ploilor, ninsorilor. A bătut-o vântul, a ars-o soarele, a înghețat-o gerul. A rezistat vremurilor, anotimpurilor, oamenilor. Poate că cineva, înaintea mea, a mai atins-o. A ținut-o, ca și mine, în palmă. A privit-o ca pe un trofeu. A venerat-o și prețuit-o. A văzut în ea mai mult decât o aglomerare de minerale. Apoi, într-o zi, a pierdut-o. Mă uit la forma ei ovală, ciobită într-o parte, imperfectă. Parcă cineva a mușcat din ea, curios să o guste. O rocă cu o suprafață fină, șlefuită de timp. Exteriorul banal, o piatră ca oricare alta. Mă uit mai bine, să-i văd inima. În interior văd o amestecătură de culori. De fapt, țin în mână o piatră semiprețioasă. Culorile din ea mă fascinează. Vreau să le văd mai bine. Instinctiv, ling despicătura din piatră. Nuanțele se intensifică ușor, strălucesc. În gură simt gust de pământ. Roca prinde parcă viață. O mișc în mână, spre lumină. Constelații întregi par că s-au înghesuit în ea. Stau așa, minute bune, într-o contemplare mută.

Mă gândesc la oameni. Uneori sunt la fel ca piatra asta. Se sedimentează  în interiorul lor dureri, trăiri, iluzii, frici, dezamăgiri. Devin duri, reci, insensibili. Își pun un scut peste lumea lor, pe care o apără și o ascund ca să o protejeze. Se transformă în roci. Nu vor să se lase atinși de nimic ce ar putea să le facă rău. Doar cine are răbdare să le stea alături, să-i înțeleagă, să-i asculte, poate descoperi într-o zi comoara și culorile din ei.

Simt cum în pumnul meu s-a  încălzit piatra. Deschid palma și o las să respire. O pun pe etajera din fața patului. Mă duc la frigider și-mi iau o înghețată. Încep să o ling cu poftă. Rozul intens îmi colorează limba. În gură simt gustul căpșunilor crescute în pământ. Pe care s-ar putea să fi căzut, de undeva, o piatră.

În fiecare dimineață își lua șevaletul și se urca pe dealul din fața case lui. Voia să picteze pădurea. În fiecare zi combina diferite nuanțe. Mai mult de atât nu făcea. Nu reușea să pună niciun strop de culoare pe pânză. Pentru că habar nu avea de unde să înceapă. De câteva luni tot ce era capabil să facă era să amestece haotic niște culori. Și-atât. Aștepta. O clipă de inspirație, un semn. Un început.

Azi, în timp ce stătea pe scăunelul lui și contempla natura, s-a pornit un vânt. Șevaletul s-a răsturnat peste culori. Când l-a ridicat, a rămas uimit în fața unei pete. O culoare perfectă. A pus pensula pe ea și a început să ridice pădurea.

Manichiură fără ojă

Sunt într-un oraș care nu e al meu, într-un apartament dintr-un bloc străin. Mă așez lângă fereastră pe un scaun înalt, ca să-mi fac manichiura. Îmi tai pielița din jurul unghiei. E cald. E prea cald. Îmi ridic privirea de la mâini și mă uit pe geam. În stânga, un bloc înalt, în dreapta altul, în față încă unul. Mă simt, deodată, sufocată de munții de beton. Blocuri gri, cu tencuiala pătată, pe alocuri căzută, geamuri cu rame de lemn vechi, negru, obosit.

O bătrână se apropie șchiopătând de un geam. Trage perdeaua. E cu sânii goi. Cândva mari, plini, probabil frumoși. Acum o grămadă de piele care atârnă dizgrațios. Mă văd pe mine peste vreo treizeci de ani. Clipesc des, înghit în sec.

Mai sus văd o cameră  cu multe cutii aliniate la perete. Toate ascund frânturi din viața cuiva. De sus până jos, o altă fereastra a aceluiași apartament, e acoperită de plante. Sunt mari, vii, sănătoase. Un bătrân le udă meticulos. Cred că le vorbește pentru că-l văd mișcând din buze.

Un copac e crescut chiar lângă perete. Crengile aproape că-i intră omului în casă. Nu-l deranjează. Poate că e contrastul de care are nevoie. Probabil îi șterge frunzele zilnic și zice că-i copacul lui. Își pune o pătură sub ramuri și se visează în grădina pe care n-a avut-o niciodată.

Aud un plânset de copil. Imaginea devine și mai gri. Încep să caut un geam mai îngrijit. Dacă e din termopan, știu că în spatele lui e o viață mai înstărită. Sper asta. Văd unul, dar nu-mi spune prea multe. Pe o masă zăresc o vază cu niște flori. Par din plastic. Singurele pete de culoare din toată clădirea. Sărăcia asta mă sufocă, mă doare. Caut. Caut o urmă de mai bine. Văd doar geamuri triste, acoperite cu perdele ieftine, cârpe agățate în cuie, lemn înnegrit de vreme, oameni moleșiți de căldură mișcându-se încet, despuiați și transpirați. O pisică mândră se fâțâie pe un pervaz murdar. Cutiile de aer condiționat lipite de blocuri sunt ca niște tuburi de oxigen care-i țin pe toți în viață.

Se înserează. Becurile încep să se aprindă în case. Deprimarea devine mai clară. Nu. Nu vreau să mai văd. Ochii caută o lumină, la fel ca întemnițatul libertatea. Beton, sărăcie, beton. Stânga bloc, dreapta bloc, în față bloc, jos asfalt. Îmi vine să țip. Simt că mă înec printre ziduri. Tânjesc disperată după o gură de aer. Ca o rugă, îmi ridic privirea. Văd cerul. Mă agăț de el și încep să respir. E de un albastru clar și parcă mai frumos ca niciodată. De undeva, venit de aiurea, un pescăruș mă salută din aripi. Zâmbesc.

Continui să-mi fac manichiura. Forfecuța îmi ciupește din piele. Îmi bag degetul în gură și mi-l curăț de sânge. Îmi place gustul lui. Metalic. E al meu.

Noaptea adorm visând la mare, la valuri și scoici.

E dimineață. Mă duc spre mașină, grăbită să ies dintre ziduri. Un bărbat se apropie de mine și-mi zice:

-V-ați tăiat rău ieri cu forfecuța?

Nu pot să-i răspund. Zâmbesc și îi fac semn din cap că nu.

Mă urc în mașină și plec. Deasupra blocurilor un pescăruș mă salută din aripi.

Am furat scoici din mare, şi mi-am făcut mărgele, flori din pădure, şi mi-am făcut buchet, pietre din stâncă, şi mi-am făcut casă.
Pe mine mă fură viaţa, să mă facă pământ.

Covrigi plouați

Stau la coadă la covrigi. În spatele meu se pune un tip înalt, cu ochelari negri de soare. Şi eu am ochelarii pe nas. Câteva secunde ne privim prin lentile.

Cumpăr doi covrigi, plătesc, apoi plec. Imediat după mine vine şi el. Aş fi vrut să fie în faţa mea. Să pot mânca nestingherită. Mă simt privită. Mă opresc şi mă prefac că-mi caut ceva prin geantă. Dau de cutia de tic tac. O las acolo. Tipul mă depăşește. Acum eu îl privesc. Şi muşc din covrig. Îmi place mersul lui. Are atitudine. Păşeşte rar și apăsat. Mi-a pierit pofta de covrig. Îl bag într-o punguliță în geantă. Printre agrafe de păr, elastice, şerveţele, un carneţel, vreo două pixuri, multe bonuri mototolite, o oglindă, ruj şi alte chestii.

La prima intersecţie ar trebui s-o iau la stânga, dar renunț în ultimul moment. Îmi place ideea de a-l privi  din spate pe frumosul bărbat. Uneori întoarce puţin capul, atât cât să se asigure că sunt pe urmele lui. Știe că-l urmăresc. Şi ce dacă?

Au început să mă jeneze la călcâie pantofii. Sunt noi, cumpăraţi de-o săptămână. Tipul continuă să meargă. Nu foarte repede, dar nici încet. Încep să şchiopătez. Dar nu mă opresc. El se opreşte la semafor. Eu un pic mai în spate. Profit de faptul că semaforul e roşu şi-mi scot din geantă un șervețel, rup o bucățică şi-o îndes între călcâi şi pantof. Mi s-a julit pielea. Îmi curge sânge. Se face verde şi traversăm, la vreo cinci paşi distanţă unul de celălalt. Începe să picure din senin. Îmi dezlipesc privirea de pe cămaşa lui în dungi şi privesc cerul. Câţiva nori umbresc seninul şi cheful meu. Dar nu mă las. Începe să plouă de-a binelea. Oamenii fug care-ncotro să se adăpostească de ploaia care se anunţa tot mai puternică. Doar eu şi tipul din faţă o ignorăm total.

Îl văd că se apropie de parc. Grăbeşte pasul. Şi eu. Simt că alergătura asta e penibilă. Fără nicio logică. Mă hotărăsc să-l ajung din urmă şi să-i vorbesc. Să-i zic ceva, orice.

Cotrobăi prin geantă, iau o clamă, îmi prind părul ud la spate şi mă grăbesc să-l abordez. Îl văd oprit lângă o femeie cu o umbrelă albastră cu picăţele albe. O îmbrăţişează, scoate ceva din buzunarul drept al pantalonului şi îi dă femeii. O altă îmbrăţişare.

Eu fac stânga-mprejur, vreau s-o iau la fugă dar nu pot. Mă doare rău piciorul. Șchiopătând, cu sângele care se prelinge pe călcâi, ghemotocul de hărtie care mai rău îmi face, cu rochia toată udă, rimelul negru prelins pe obraji, mă îndrept plângând spre casă. De durere că am răni la picioarele, că mi-e frig şi foame, de nervi că sunt o proastă, că am crezut în povestea asta. Mereu cred absurd în povești.

Sunt aproape singură pe stradă. Merg încet, târându-mi piciorul rănit după mine. Ca abia întoarsă din război.  Şi mă roade burta de foame. Bag mâna în geantă,  rup o bucată de covrig și încep să înfulec.

-Îmi dai şi mie, te rog, o bucată?

Tipul înalt, cu cămașă-n dungi, cu mersul frumos, cu atitudine, e lângă mine. Şi vrea covrig.

 Femeia era sora lui. Venise în parc să-i dea niște chei.

Mi-a oferit braţul lui, să mă sprijin de el. Şchiopătam lipită de el, mâncam amândoi dintr-un covrig plouat, şi ne lăsam udaţi până la piele.

Cobor. Am să ating fundul gropii, pietrele, voi ronțăi firele de iarbă din perete și am să mai strâng în căuș boabele de ploaie care cad în timpul nopții. Crăpăturile din buze se vor umple și ele. Am să învăț limba vietăților ascunse în pământ. Nu am chibrit în buzunar. Mi-a trecut prin minte să dau foc sforii și să rămân aici.

Geometria feței

   E dimineaţă. Sunt în autobuz. E cald. E foarte cald. Stau în picioare. Nu am mai găsit niciun loc liber. E ticsit de lume. Autobuzul se zgâlţâie, eu încerc să-mi păstrez echilibru. Mă ţin bine de bară. Autobuzul frânează brusc. Mă izbesc de tipul din faţă. Îi cer scuze. El îmi zâmbeşte. Probabil i-a plăcut tamponarea. E masiv şi miroase a transpiraţie. În spate o femeie mă tot calcă pe picioare. Eu înghit în sec şi-ncerc să mă feresc. În stânga mea, de pe scaun, un moş mă fixează. Mă fac că nu îl văd.

   Mereu am crezut, am fost convinsă că, atunci când voi muri, voi fi într-un autobuz. Şi-acum cred la fel. Ce-ar fi dacă, după următoarea curbă, ne-am rostogoli? Cu ochii minţii vizualizez, ca şi altădată, momentul prăbuşirii şi cel de după. Cu încetinitorul. Mă pregătesc de eventualul accident. Strâng mai puternic bara. Îmi înfig mai bine picioarele în podea. Dacă ne-am rostogoli spre stânga ar fi nasol. Ar cădea peste mine, m-ar strivi, tipul ăsta de 200 de kile. Şi încă vreo şapte persoane. Dacă cad spre dreapta, aş avea şanse, scap doar cu greutatea moşului care mă fixează şi cu cele două copile.O să se ţipe, unii or să leşine, poate vor fi şi morţi. Văd mult sânge. Imaginaţia mea macabră e întreruptă de o voce răguşită.
-Domnişoară, ştiaţi că sunteţi strâmbă?
Cred că nu aud bine. Îmi vorbeşte moşul.
-Poftim? Aţi spus ceva? Nu v-am auzit.
-Sunteţi strâmbă. Aveţi nasul înclinat spre dreapta.

   M-a băgat în ceaţă. Nu înţeleg nimic. Probabil face mişto de mine. Încerc să-l ignor, să-mi continui accidentul, căzătură, haosul.
-Domnişoară, nu e o jignire, nu o luaţi în nume de rău. Dacă vă veţi studia mai bine în oglindă, veţi observa că partea dreaptă a feței e mai mare. E ca şi cum chipul oval ar fi circumscris unui unghi ascuţit cu deschizătura spre dreapta (şi îmi desenează cu palmele un unghi de 45).
-Vedeţi?, partea din interior e mai mică şi, logic, cea din exterior mai mare. Jumătatea stângă nu e şi nu va fi niciodată identică cu cea dreaptă. Aşa e chipul dumitale. Nu e un oval perfect, simetric. Sunteţi asimetrică, imperfectă.
Ok, tipul are o fixaţie. Cu geometria, cu omul, cu faţa mea, cu ce-o vrea el. Vrea să mă sâcâie cu orice chip. În concluzie sunt strâmbă. E bine. Mi-a luminat dimineaţă, ziua, viaţă. Dar el continuă:
-Va rog să nu vă supăraţi. Nu aţi auzit finalul poveştii. Imperfecţiunea înseamnă frumuseţe. Poţi găsi chipuri fără nici un cusur, fără un nas strâmb, fără pistrui, fără nici o aluniţă, fără o mică cicatrice. Acestea sunt doar chipuri perfecte, dar nu neapărat frumoase. Dumitale eşti frumoasă tocmai prin imperfecţiunea ta.
Da, aşa da, aşa mai merge.
Mi-a pierit cheful de accident. Voi intră în şanţ altădată. Acum tocmai am aflat că sunt strâmbă şi frumoasă. Trebuie să caut urgent o oglindă să-mi studiez nasul şi faţă.

   Când am ajuns acasă m-am dus în baie, m-am fixat în faţa oglinzii, mi-am prins părul într-un coc în vârful capului, să mă văd mai bine, şi m-am privit, şi m-am tot privit. Mult, mult timp. De parcă mă vedeam pentru prima oară. Atât de mult m-am tot uitat la mine încât am simţit că mi se desprinde nasul şi-o ia razna prin casă şi rămân, în imperfecţiunea, mea fără el.
Moşul avea dreptate. Sunt strâmbă.

Am fost stea. Acum sunt praf. Dacă mă plouă cu lacrimi, devin lut. Din care modelezi un chip. Pe care-l însufleţeşti cu un zâmbet şi-un răsărit de soare. Apoi îi promiţi marea cu sarea. Praf în ochi.

 

Printre fluturi

Bătrânul s-a uitat la ceas plictisit. Au trecut aproape patru ore de când baba lui s-a dus în vizită la fata lor, în oraș. Cu trenul de zece fără un sfert. De atunci, stătea înțepenit în fotoliul lui maro, în fața telvizorului. Ca personajul ăla de desen animat, Eustache, din țara numită Nicăieri. Televizorul era pe mute. Fără sonor. Stătea cu telecomanda în mână și butona. Trecea de la știri, la sport, la muzica pe care n-o auzea. S-a oprit un pic la dansatoarele aproape goale care se fâțâiau pe malul mării și se tăvăleau prin nisip. Dacă ar fi fost baba lui acasă nu s-ar fi uita la așa ceva. I-ar fi fost rușine. Da’ așa, că era singur, își mai clătea cataracta de pe ochii ușor miopi.  Apoi trecea mai departe.

Doi se certau, așezați la o masă, față în față. Nu voia să-i audă, nu era curios să știe ce au. Dar erau tare comici cum gesticulau. Cu mâinile, cu ochii, cu buzele, cu o șuviță de păr care-i cădea unuia peste ochi. Nervos, tipul și-a dat șuvița pe spate. Moderatorul tot voia să-i potolescă. L-a atins pe cel mai agitat pe umăr. Agitatul a luat paharul de apă de pe masă și l-a varsă în fața partenerului de scandal, după care, s-a ridicat și a ieșit din platou.

A zâmbit pe sub mustață și a stins televizorul. A stat așa, în liniște, și se uita pe geam. O muscă a intrat pe lângă perdea. Liniștea nu mai era liniște. Era bâzâit. O urmărea cum se zbenguia prin încăpere. S-a așezat pe genunchiul lui stâng. Și stătea acolo. Când era tânăr îi plăcea să le prindă dintr-o zmucitură. Niciodată nu le omora. Mereu le dădea drumul. Odată a prins aceeași muscă de trei ori. Nebuna, parcă-i plăcea să intre-n jocul lui.

Pe vremuri făcea concurs de prins muște cu Victor, prietenul de peste drum. Mereu câștiga. Avea o tehnică a lui pe care și-o însușise după lungi încercări și ratări. Victor se cam oftica. L-a surprins odată în grajd, lângă vacă, cum se antrena. Zicea că acolo, în grajd, sunt mai multe muște.

Acum, bătrânul ar fi vrut să o mai prindă de pe genunchi, ca altădată, da’ prea tremura. Și musca stătea, și stătea, și nu mai pleca. O fi adormit, s-a gândit bătrânul. Că doar și muștele dorm. O fi obosit de cât s-a zbenguit ca dementa. A stat nemișcat câteva minute bune fixând-o, până a amorțit de tot. Simțea că dacă mai stă mult așa, s-ar putea să nu se mai ridice de acolo niciodată. O să-l găsească baba lui statuie. Și, totuși, în amintirea vremurilor tinere, a zis că ar fi bine să-ncerce s-o prindă. Și-a făcut palma căuș, și-a dus ușor brațul în lateral, atât cât să-și ia avânt, și-a ținut respirația, apoi, cu cea mai mare viteză de care era capabil la cei șaptezeci și doi de ani ai săi, a dat să prindă musca. Musca a zburat, iar mâna lui s-a lovit de genunchiul amorțit. S-a ridicat din fotoliu, s-a întins ușor, să se dezmorțească, s-a apropiat de geam și s-a uitat la pisica din grădină cum stătea tolănită la umbra mărului.

Se plictisea. Nu-i plăcea să stea singur. Se obișnuise cu baba lui. Nu mai știa exact de câți ani era cu ea că, de la o vreme, începuse să cam uite. Dar știa că trecuseră mulți, mulți ani de când își trăiau viața împreună. Îl enerva chestia asta. Că uita prea mult și prea des. Îi era teamă să nu facă boala aia cu nume ciudat, o boală pe care nici nu o putea pronunța corect. Îi zicea  Alzaimăr. Știa că femeia lui plecase în oraș, la fata lor, dar nu-și mai aduce aminte de ce. Să-i ducă ceva, să aducă ceva. Dar era sigur că n-o să întârzie. Niciodată nu-l lăsa singur mult timp.

La un moment dat a auzit ceva, un zgomot ciudat în pod. Pisica nu putea fi, pentru că o zărise în curte, iar șoareci nu au mai avut de mult timp. Să fi fost vreun porumbel? Că de câteva zile a tot văzut câțiva pe lângă casă. A luat scara, a fixat-o bine de perete, să nu alunece -că n-a mai urcat de mult- și ușor, treaptă cu treaptă, a ajuns în pod.

Sus era foarte cald, praf, mult praf, pânze de păianjen care i se lipeau de păr, un sac de porumb, câteva preșuri vechi, un dulap fără o ușă, un scaun fără spătar, o găleată fără toartă, niște vase de lut ciobite și, într-un colț, o ladă veche.  A deschis-o ușor, a scârțâit ca trezită dintr-un somn adânc, și-a tras scaunul fără spătar aproape de ea și-a-nceput să cotrobăie printre amintiri. Sub un ștergar de bumbac și-a găsit clasorul de timbre. L-a ținut câteva minute bune așa, în palme. Nu mai ținea minte când l-a deschis ultima dată. Pe vremuri îi plăcea enorm de mult să ordoneze  frumos timbrele, după teme, era atent să nu se șifoneze, avea chiar o pensetă cu care le apuca. Nu permitea nimănui să i le atingă. Aveau voie doar să le privească.

De emoții, mâinile au început să-i tremure ușor. L-a deschis. Prima pagină era cu monumente istorice, apoi fotbaliști, trenuri, locomotive, poduri, mașini de toate felurile, avioane, port popular. La pagina cu fluturi a rămas mirat. Printre timbrele frumos ordonate era o poză veche, ușor mototolită. Și-a scos ochelarii din buzunarul de la vestă, și i-a pus pe nas, a apropiat fotografia, să o vadă mai bine. Era soția lui, mult mai tânără, cu un bărbat  care o ținea de mână. Se priveau unul pe altul și-și zâmbeau.

Câinele vecinului a început să latre. Un porumbel s-a așezat pe casă și gângurea. Bătrânul stătea nemișcat, cu poza în mână, ca atunci când i s-a așezat musca pe genunchi. Nu se mișca. Doar respirea. Greu. A luat fotografia, a pus la loc glosarul, sub ștergar, a închis lada și-a coborât. S-a așezat pe fotoliu, în fața televizorului, l-a pornit, cu volumul destul de tare, să nu-și audă gândurile. Dar și le auzea, fiecare gând era dat la maxim. Și așa, fixând ecranul televizorului fără să vadă, fără să audă nimic, cu mintea departe și confuză, cu fotografia în mână, o aștepta pe baba lui. Să o întrebe. Să afle. Să se lamurească cine era bărbatul din poză.

Iar a venit musca. Aceeași sau alta. Habar n-avea care. Și îl bâzâia. Nu mai avea chef de ea. I s-a așezat pe nas. A dat cu pumnul s-o alunge. Cu palma nu putea, că avea poza ascunsă-n ea. I s-a pus pe ureche. A dat din cap, să plece. Apoi iar cu pumnul. Aproape că s-a lovit.

Când  a intrat baba lui, nici n-a observant că televizorul era pus pe canalul de muzică, unde fete, aproape dezbrăcate, dansau. A luat repede telecomanda, a dat volumul mai încet și a schimbat pe sport. În toată operațiunea asta, i-a căzut poza din mână. A ridicat-o rapid.

Uite, ți-a trimis fiică-ta ciocolată din asta care-ți place ție, cu alune. Și-o pungă de smochine. Și niște papuci de casă. Mie mi-a dat un șal de cașmir. L-a cumpărat din Roma. I-am zis să nu mai dea bani pe cadouri. Că noi avem tot ce ne trebuie. Da’, știi cum e ea. Mereu trebuie să ne ia câte ceva. Da’  tu, ce ești așa tăcut?

Bătrânul s-a ridicat din fotoliu, și-a îndesta fotografia în buzunarul de la vestă, a luat ciocolata și-a început să mănânce. O pătrățică el, una baba lui. Până au terminat-o.

După o săptămână, baba lui a vrut să-i spele vesta și, ca de obicei, înainte să bage hainele la spălat, a controlat buzunarele. A găsit fotografia mototolită. A întins-o bine de tot și a privit-o câteva clipe, răscolită de amintiri. Atunci când s-a pozat cu moșul ei în parc, când se țineau de mână și se priveau, erau tare îndrăgostiți.

S-a urcat în pod, a deschis lada, a luat clasorul, și a pus poza acolo unde îi era dintotdeauna locul, printre fluturi.