Autor: monica

Sunt complicată, și atât de simplă, încerc să fiu un om bun, sunt prea emotivă, aiurită, mă plimb des printre nori, panicoasă uneori din nimic, puternică atunci când e nevoie, plâng la filme, la melodii bune, la bucurii imense, la frumuseți mărunte, nu-mi place rujul, mă simt murdară pe buze, tocuri port rar, doar la ocazii, mă simt cea mai frumoasă în casă, nemachiată, ciufulită, iubesc pătimaș, cu totul, mă atașez de oameni, mă rup în bucăți când îi pierd, îmi place să râd, sunt altruistă, îmi plac poveștile, să le ascult, să le scriu, le caut, le inventez, le trăiesc, mă țin vie, iubesc Italia, mestecenii, hamacul, îmi plac eșarfele, pijamalele, papucii de casă, păturile moi, cafeaua cu lapte, ador ceștile de ceramică, am învățat să iubesc pietrele, argila, felspatul, nu am memorie bună, uit răutăți, niciodată emoții. Sunt o împrăștiată. Capul mi-e în nori, picioarele îmi umblă aiurea pe cărări fără felinare, mâinile caută să atingă neatinsuri. Ochii vor să vadă lumi imposibile, inima vrea să simtă tot. În nopți târzii, cu liniști confortabile, cu zgomot de puls în aortă și bătăi necontrolate de taste, mă înghesui toată în mine, apoi mă împrăștii printre cuvinte cu sens. Scrisul e un zbor fără țintă prin cerurile mele. Sunt femeie. Când mănânc spaghete carbonara, nu mai știu cine sunt.

Bătrânul a început să fure zâmbete de la cei care aveau prea multe. Le dosea într-o lădiţă pe care o purta toată ziua cu el, sub braţ. Voia să le împartă veselie celor triști. Azi a alunecat pe gheață și a scăpat lădița. Zâmbetele s-au împrăştiat prin zăpadă. Apoi s-au lipit toate de el.
Bătrânul a murit de râs.

Căni agățate de cer

Îmi plac cănile. Am câteva zeci. Niciodată nu mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi cumpăr o cană. Ajung cu ea acasă, îmi beau cafeaua câteva zile din ea, apoi ceva nu-mi place, nu-mi convine. Revin de fiecare dată la cea veche, cumpărată de vreo 10 ani.

E foarte important pentru mine în ce îmi beau cafeaua. Gustul ei depinde de cum simt ceramica între palme. Sunt importante culoarea, textura, mărimea. Când le văd în magazine, am nevoie să le țin câteva secunde în mână. Să le simt. Oricât de frumoase ar fi, testul suprem e la pipăit. Le prefer pe cele mari. Niciodată albastre. Urăsc albastrul. E o culoare rece. Singurul loc în care îmi place să-l admir e pe cer. Sau în ochii cuiva.

Întodeauna îmi pun puțin lapte în cafea și două lingurițe de zahăr. Uneori și un strop de Bailey’s sau de scorțișoară. Îi dă o aromă interesantă. Nu o beau niciodată repede. O zi întreagă mă delectez cu ea. Și rareori o beau pe toată, până la fund. Știu, e un tabiet ciudat. Un răsfăț. Nu sunt dependentă de cofeină. Sunt dependentă de starea pe care mi-o dă băutul cafelei.

E ironic. Să am zeci de căni minunate înșirate pe etajere și să o folosesc pe cea veche de fiecare dată, care nici nu arată foarte bine. Gri cu interiorul roșu. E ca și cum scopul meu pe lumea asta e să-mi găsesc cana ideală. Să umblu prin lumea asta mare după cana care îmi dă cel mai bun gust posibil.

Poate că nu există nicio cană ideală.
Poate că e vorba despre atașament.
Poate că e perfectă asta în care îmi beau de 10 ani cafeaua.
Celelalte sunt doar frumoase.

Azi, în timp ce-mi spălam cana, mi-a alunecat din mână. S-a spart.

Acum chiar am o problemă. Trebuie să-mi beau cafeaua și nu am în ce. Așa că-mi fac bagajul și merg în lume.
Să-mi caut cana perfectă .

Insomnii cu câine

Aseară am desenat pe o coală de hârtie un curcubeu. Am pus în el toate culorile lumii. Și ceva speranțe. Apoi i-am dat drumul foii pe geam, să alunece ușor pe zăpadă. Și să facă ce-o vrea cu ea. S-o înghețe, să o îngroape de tot, să fie joacă pentru vreun câine somnambul.

Dimineață am deschis fereastra. Hârtia dispăruse. Desenul meu a colorat zăpada în toate culorile pământului. Am zâmbit cromatic. Apoi a început să ningă ușor. Și alb.

Vis de conifer

Ieri am trecut pe lângă un brad culcat la pământ. Cineva s-a descotorosit de el, abandonându-l lângă tomberon. Mi s-a părut atât de viu. Și atât de frumos. O moarte precoce. Acum câteva zile era o vedetă, cu stea în vârf. Globuri colorate și luminițe îi străluceau printre ramuri. Lumea se-nvârtea în jurul lui.

Probabil, când era în pădure, visa la ziua în care va ajunge într-o casă de oameni. Visa să fie îmbrăcat în cele mai frumoase podoabe. Visa să audă oameni fericiți, râsete de copii, cântece, povești spuse pe înserat. De câte ori pădurarul venea cu drujba să taie brazi, se ruga să fie el cel ales. I-au trebuit ani să crească. Pentru câteva zile de strălucire.

Ca apoi să devină gunoi.

Nu are bani, dar are un costum mişto. Pe care-l îmbracă în fiecare sâmbătă. Alege o nuntă sofisticată, se aşază la masă lângă invitați, mănâncă pe săturate și bea până-și potolește setea. La plecare fură o prăjitură, o friptură, să-i ajungă toată săptămâna.
Ieri a furat mireasa. De tot. Să-i ajungă o viaţă.

Fulg confuz

Ieri dimineață, pentru că toată noaptea a nins, trebuia să-mi curăț mașina de zăpadă. Când am ajuns lângă mașină, surpriză. Cineva a făcut treaba asta în locul meu. Era fără pic de omăt pe ea. Toate celelalte din apropiere erau îngropate în zăpadă, a mea era pregătită de drum.

Habar nu am cine a făcut asta, dar gestul ăsta m-a copleșit. Să faci un bine fără să-l afișezi apoi lumii. Să-ți fie suficientă bucuria din tine, știind că ai fericit pe cineva.

Azi am aflat cine mi-a curățat mașina. Vecinul din blocul de vizavi. Mi-a spus că era atât de adormit încât a crezut că era mașina lui.

Ochiul de sub pătură

Sunt oameni care, atunci când le vorbești, se uită la tine cu o privire goală. Care nu-ți transmite nimic. O privire seacă. Și sunt oameni cu niște ochi care te pătrund până nu mai știi de tine. Te fixează în timp ce te ascultă de îți uiți vorbele. Devii sfios. Și-ți vine să te acoperi, să arunci o pătură pe tine. Să-ți ascunzi interiorul pe care aceștia parcă reușesc să-l vadă. Tot. Dintr-o singură privire.

Și sunt oameni în privirea cărora te simți ca acasă. Acolo, în ochii lor, găsești liniște, cald și bine. E confortabil să vorbești cu oameni care știu să te privească când ai ceva de spus. Sau de tăcut.

Îmi plac oamenii care știu să te privească.

Pe tăcute

Sunt zile în care am chef să vorbesc. Mult. Cu oricine. Cu oameni pe care-i știu, cu necunoscuți. Să-i obosesc cu vorbăria mea. Sau să-i amuz. Să le zic lucruri importante sau fleacuri. Îmi vine să-i opresc pe stradă să-i întreb chestii. Să le ascult poveștile.

Și sunt zile în care vreau să tac. Să fiu ca și cum n-aș fi. Să nu zic nimic, să nu aud pe nimeni vorbind. Pentru că mă obosesc. Mă plictisesc. Mă forțează să-i ascult când eu nu vreau să-i aud. Sunt zile și zile. Vorbării și tăceri.

Azi o să vorbesc mult. În timp ce tac.

Magie cu microspori

Ieri, la birou, am avut o surpriză. În ghiveciul cu planta pe care o ud săptămânal am descoperit două ciupercuțe. M-am bucurat ca un copil care găsește un cadou sub bradul de Crăciun. N-am mai văzut niciodată așa ceva. Să-și facă casă o ciupercă într-un ghiveci, lângă o plantă. Am zis că e magie. E ceva oferit mie.

Apoi, colegii mi-au spus că e vorba de microspori luați din aer, când am transportat planta. Știu, mereu există o explicație logică. Pentru orice.

Dar mie-mi place să cred că microsporii ăia au rătăcit prin aer aiurea, până mi-au văzut planta. A mea, nu a altora. Apoi s-au decis să se așeze pe pământul ei. Și să răsară ciupercuțele ca să mă bucure pe mine. Pentru că știau că eu cred în magie.