Categorie: 207

În fiecare dimineață își lua șevaletul și se urca pe dealul din fața case lui. Voia să picteze pădurea. În fiecare zi combina diferite nuanțe. Mai mult de atât nu făcea. Nu reușea să pună niciun strop de culoare pe pânză. Pentru că habar nu avea de unde să înceapă. De câteva luni tot ce era capabil să facă era să amestece haotic niște culori. Și-atât. Aștepta. O clipă de inspirație, un semn. Un început.

Azi, în timp ce stătea pe scăunelul lui și contempla natura, s-a pornit un vânt. Șevaletul s-a răsturnat peste culori. Când l-a ridicat, a rămas uimit în fața unei pete. O culoare perfectă. A pus pensula pe ea și a început să ridice pădurea.

Manichiură fără ojă

Sunt într-un oraș care nu e al meu, într-un apartament dintr-un bloc străin. Mă așez lângă fereastră pe un scaun înalt, ca să-mi fac manichiura. Îmi tai pielița din jurul unghiei. E cald. E prea cald. Îmi ridic privirea de la mâini și mă uit pe geam. În stânga, un bloc înalt, în dreapta altul, în față încă unul. Mă simt, deodată, sufocată de munții de beton. Blocuri gri, cu tencuiala pătată, pe alocuri căzută, geamuri cu rame de lemn vechi, negru, obosit.

O bătrână se apropie șchiopătând de un geam. Trage perdeaua. E cu sânii goi. Cândva mari, plini, probabil frumoși. Acum o grămadă de piele care atârnă dizgrațios. Mă văd pe mine peste vreo treizeci de ani. Clipesc des, înghit în sec.

Mai sus văd o cameră  cu multe cutii aliniate la perete. Toate ascund frânturi din viața cuiva. De sus până jos, o altă fereastra a aceluiași apartament, e acoperită de plante. Sunt mari, vii, sănătoase. Un bătrân le udă meticulos. Cred că le vorbește pentru că-l văd mișcând din buze.

Un copac e crescut chiar lângă perete. Crengile aproape că-i intră omului în casă. Nu-l deranjează. Poate că e contrastul de care are nevoie. Probabil îi șterge frunzele zilnic și zice că-i copacul lui. Își pune o pătură sub ramuri și se visează în grădina pe care n-a avut-o niciodată.

Aud un plânset de copil. Imaginea devine și mai gri. Încep să caut un geam mai îngrijit. Dacă e din termopan, știu că în spatele lui e o viață mai înstărită. Sper asta. Văd unul, dar nu-mi spune prea multe. Pe o masă zăresc o vază cu niște flori. Par din plastic. Singurele pete de culoare din toată clădirea. Sărăcia asta mă sufocă, mă doare. Caut. Caut o urmă de mai bine. Văd doar geamuri triste, acoperite cu perdele ieftine, cârpe agățate în cuie, lemn înnegrit de vreme, oameni moleșiți de căldură mișcându-se încet, despuiați și transpirați. O pisică mândră se fâțâie pe un pervaz murdar. Cutiile de aer condiționat lipite de blocuri sunt ca niște tuburi de oxigen care-i țin pe toți în viață.

Se înserează. Becurile încep să se aprindă în case. Deprimarea devine mai clară. Nu. Nu vreau să mai văd. Ochii caută o lumină, la fel ca întemnițatul libertatea. Beton, sărăcie, beton. Stânga bloc, dreapta bloc, în față bloc, jos asfalt. Îmi vine să țip. Simt că mă înec printre ziduri. Tânjesc disperată după o gură de aer. Ca o rugă, îmi ridic privirea. Văd cerul. Mă agăț de el și încep să respir. E de un albastru clar și parcă mai frumos ca niciodată. De undeva, venit de aiurea, un pescăruș mă salută din aripi. Zâmbesc.

Continui să-mi fac manichiura. Forfecuța îmi ciupește din piele. Îmi bag degetul în gură și mi-l curăț de sânge. Îmi place gustul lui. Metalic. E al meu.

Noaptea adorm visând la mare, la valuri și scoici.

E dimineață. Mă duc spre mașină, grăbită să ies dintre ziduri. Un bărbat se apropie de mine și-mi zice:

-V-ați tăiat rău ieri cu forfecuța?

Nu pot să-i răspund. Zâmbesc și îi fac semn din cap că nu.

Mă urc în mașină și plec. Deasupra blocurilor un pescăruș mă salută din aripi.

Covrigi plouați

Stau la coadă la covrigi. În spatele meu se pune un tip înalt, cu ochelari negri de soare. Şi eu am ochelarii pe nas. Câteva secunde ne privim prin lentile.

Cumpăr doi covrigi, plătesc, apoi plec. Imediat după mine vine şi el. Aş fi vrut să fie în faţa mea. Să pot mânca nestingherită. Mă simt privită. Mă opresc şi mă prefac că-mi caut ceva prin geantă. Dau de cutia de tic tac. O las acolo. Tipul mă depăşește. Acum eu îl privesc. Şi muşc din covrig. Îmi place mersul lui. Are atitudine. Păşeşte rar și apăsat. Mi-a pierit pofta de covrig. Îl bag într-o punguliță în geantă. Printre agrafe de păr, elastice, şerveţele, un carneţel, vreo două pixuri, multe bonuri mototolite, o oglindă, ruj şi alte chestii.

La prima intersecţie ar trebui s-o iau la stânga, dar renunț în ultimul moment. Îmi place ideea de a-l privi  din spate pe frumosul bărbat. Uneori întoarce puţin capul, atât cât să se asigure că sunt pe urmele lui. Știe că-l urmăresc. Şi ce dacă?

Au început să mă jeneze la călcâie pantofii. Sunt noi, cumpăraţi de-o săptămână. Tipul continuă să meargă. Nu foarte repede, dar nici încet. Încep să şchiopătez. Dar nu mă opresc. El se opreşte la semafor. Eu un pic mai în spate. Profit de faptul că semaforul e roşu şi-mi scot din geantă un șervețel, rup o bucățică şi-o îndes între călcâi şi pantof. Mi s-a julit pielea. Îmi curge sânge. Se face verde şi traversăm, la vreo cinci paşi distanţă unul de celălalt. Începe să picure din senin. Îmi dezlipesc privirea de pe cămaşa lui în dungi şi privesc cerul. Câţiva nori umbresc seninul şi cheful meu. Dar nu mă las. Începe să plouă de-a binelea. Oamenii fug care-ncotro să se adăpostească de ploaia care se anunţa tot mai puternică. Doar eu şi tipul din faţă o ignorăm total.

Îl văd că se apropie de parc. Grăbeşte pasul. Şi eu. Simt că alergătura asta e penibilă. Fără nicio logică. Mă hotărăsc să-l ajung din urmă şi să-i vorbesc. Să-i zic ceva, orice.

Cotrobăi prin geantă, iau o clamă, îmi prind părul ud la spate şi mă grăbesc să-l abordez. Îl văd oprit lângă o femeie cu o umbrelă albastră cu picăţele albe. O îmbrăţişează, scoate ceva din buzunarul drept al pantalonului şi îi dă femeii. O altă îmbrăţişare.

Eu fac stânga-mprejur, vreau s-o iau la fugă dar nu pot. Mă doare rău piciorul. Șchiopătând, cu sângele care se prelinge pe călcâi, ghemotocul de hărtie care mai rău îmi face, cu rochia toată udă, rimelul negru prelins pe obraji, mă îndrept plângând spre casă. De durere că am răni la picioarele, că mi-e frig şi foame, de nervi că sunt o proastă, că am crezut în povestea asta. Mereu cred absurd în povești.

Sunt aproape singură pe stradă. Merg încet, târându-mi piciorul rănit după mine. Ca abia întoarsă din război.  Şi mă roade burta de foame. Bag mâna în geantă,  rup o bucată de covrig și încep să înfulec.

-Îmi dai şi mie, te rog, o bucată?

Tipul înalt, cu cămașă-n dungi, cu mersul frumos, cu atitudine, e lângă mine. Şi vrea covrig.

 Femeia era sora lui. Venise în parc să-i dea niște chei.

Mi-a oferit braţul lui, să mă sprijin de el. Şchiopătam lipită de el, mâncam amândoi dintr-un covrig plouat, şi ne lăsam udaţi până la piele.

Geometria feței

   E dimineaţă. Sunt în autobuz. E cald. E foarte cald. Stau în picioare. Nu am mai găsit niciun loc liber. E ticsit de lume. Autobuzul se zgâlţâie, eu încerc să-mi păstrez echilibru. Mă ţin bine de bară. Autobuzul frânează brusc. Mă izbesc de tipul din faţă. Îi cer scuze. El îmi zâmbeşte. Probabil i-a plăcut tamponarea. E masiv şi miroase a transpiraţie. În spate o femeie mă tot calcă pe picioare. Eu înghit în sec şi-ncerc să mă feresc. În stânga mea, de pe scaun, un moş mă fixează. Mă fac că nu îl văd.

   Mereu am crezut, am fost convinsă că, atunci când voi muri, voi fi într-un autobuz. Şi-acum cred la fel. Ce-ar fi dacă, după următoarea curbă, ne-am rostogoli? Cu ochii minţii vizualizez, ca şi altădată, momentul prăbuşirii şi cel de după. Cu încetinitorul. Mă pregătesc de eventualul accident. Strâng mai puternic bara. Îmi înfig mai bine picioarele în podea. Dacă ne-am rostogoli spre stânga ar fi nasol. Ar cădea peste mine, m-ar strivi, tipul ăsta de 200 de kile. Şi încă vreo şapte persoane. Dacă cad spre dreapta, aş avea şanse, scap doar cu greutatea moşului care mă fixează şi cu cele două copile.O să se ţipe, unii or să leşine, poate vor fi şi morţi. Văd mult sânge. Imaginaţia mea macabră e întreruptă de o voce răguşită.
-Domnişoară, ştiaţi că sunteţi strâmbă?
Cred că nu aud bine. Îmi vorbeşte moşul.
-Poftim? Aţi spus ceva? Nu v-am auzit.
-Sunteţi strâmbă. Aveţi nasul înclinat spre dreapta.

   M-a băgat în ceaţă. Nu înţeleg nimic. Probabil face mişto de mine. Încerc să-l ignor, să-mi continui accidentul, căzătură, haosul.
-Domnişoară, nu e o jignire, nu o luaţi în nume de rău. Dacă vă veţi studia mai bine în oglindă, veţi observa că partea dreaptă a feței e mai mare. E ca şi cum chipul oval ar fi circumscris unui unghi ascuţit cu deschizătura spre dreapta (şi îmi desenează cu palmele un unghi de 45).
-Vedeţi?, partea din interior e mai mică şi, logic, cea din exterior mai mare. Jumătatea stângă nu e şi nu va fi niciodată identică cu cea dreaptă. Aşa e chipul dumitale. Nu e un oval perfect, simetric. Sunteţi asimetrică, imperfectă.
Ok, tipul are o fixaţie. Cu geometria, cu omul, cu faţa mea, cu ce-o vrea el. Vrea să mă sâcâie cu orice chip. În concluzie sunt strâmbă. E bine. Mi-a luminat dimineaţă, ziua, viaţă. Dar el continuă:
-Va rog să nu vă supăraţi. Nu aţi auzit finalul poveştii. Imperfecţiunea înseamnă frumuseţe. Poţi găsi chipuri fără nici un cusur, fără un nas strâmb, fără pistrui, fără nici o aluniţă, fără o mică cicatrice. Acestea sunt doar chipuri perfecte, dar nu neapărat frumoase. Dumitale eşti frumoasă tocmai prin imperfecţiunea ta.
Da, aşa da, aşa mai merge.
Mi-a pierit cheful de accident. Voi intră în şanţ altădată. Acum tocmai am aflat că sunt strâmbă şi frumoasă. Trebuie să caut urgent o oglindă să-mi studiez nasul şi faţă.

   Când am ajuns acasă m-am dus în baie, m-am fixat în faţa oglinzii, mi-am prins părul într-un coc în vârful capului, să mă văd mai bine, şi m-am privit, şi m-am tot privit. Mult, mult timp. De parcă mă vedeam pentru prima oară. Atât de mult m-am tot uitat la mine încât am simţit că mi se desprinde nasul şi-o ia razna prin casă şi rămân, în imperfecţiunea, mea fără el.
Moşul avea dreptate. Sunt strâmbă.

Printre fluturi

Bătrânul s-a uitat la ceas plictisit. Au trecut aproape patru ore de când baba lui s-a dus în vizită la fata lor, în oraș. Cu trenul de zece fără un sfert. De atunci, stătea înțepenit în fotoliul lui maro, în fața telvizorului. Ca personajul ăla de desen animat, Eustache, din țara numită Nicăieri. Televizorul era pe mute. Fără sonor. Stătea cu telecomanda în mână și butona. Trecea de la știri, la sport, la muzica pe care n-o auzea. S-a oprit un pic la dansatoarele aproape goale care se fâțâiau pe malul mării și se tăvăleau prin nisip. Dacă ar fi fost baba lui acasă nu s-ar fi uita la așa ceva. I-ar fi fost rușine. Da’ așa, că era singur, își mai clătea cataracta de pe ochii ușor miopi.  Apoi trecea mai departe.

Doi se certau, așezați la o masă, față în față. Nu voia să-i audă, nu era curios să știe ce au. Dar erau tare comici cum gesticulau. Cu mâinile, cu ochii, cu buzele, cu o șuviță de păr care-i cădea unuia peste ochi. Nervos, tipul și-a dat șuvița pe spate. Moderatorul tot voia să-i potolescă. L-a atins pe cel mai agitat pe umăr. Agitatul a luat paharul de apă de pe masă și l-a varsă în fața partenerului de scandal, după care, s-a ridicat și a ieșit din platou.

A zâmbit pe sub mustață și a stins televizorul. A stat așa, în liniște, și se uita pe geam. O muscă a intrat pe lângă perdea. Liniștea nu mai era liniște. Era bâzâit. O urmărea cum se zbenguia prin încăpere. S-a așezat pe genunchiul lui stâng. Și stătea acolo. Când era tânăr îi plăcea să le prindă dintr-o zmucitură. Niciodată nu le omora. Mereu le dădea drumul. Odată a prins aceeași muscă de trei ori. Nebuna, parcă-i plăcea să intre-n jocul lui.

Pe vremuri făcea concurs de prins muște cu Victor, prietenul de peste drum. Mereu câștiga. Avea o tehnică a lui pe care și-o însușise după lungi încercări și ratări. Victor se cam oftica. L-a surprins odată în grajd, lângă vacă, cum se antrena. Zicea că acolo, în grajd, sunt mai multe muște.

Acum, bătrânul ar fi vrut să o mai prindă de pe genunchi, ca altădată, da’ prea tremura. Și musca stătea, și stătea, și nu mai pleca. O fi adormit, s-a gândit bătrânul. Că doar și muștele dorm. O fi obosit de cât s-a zbenguit ca dementa. A stat nemișcat câteva minute bune fixând-o, până a amorțit de tot. Simțea că dacă mai stă mult așa, s-ar putea să nu se mai ridice de acolo niciodată. O să-l găsească baba lui statuie. Și, totuși, în amintirea vremurilor tinere, a zis că ar fi bine să-ncerce s-o prindă. Și-a făcut palma căuș, și-a dus ușor brațul în lateral, atât cât să-și ia avânt, și-a ținut respirația, apoi, cu cea mai mare viteză de care era capabil la cei șaptezeci și doi de ani ai săi, a dat să prindă musca. Musca a zburat, iar mâna lui s-a lovit de genunchiul amorțit. S-a ridicat din fotoliu, s-a întins ușor, să se dezmorțească, s-a apropiat de geam și s-a uitat la pisica din grădină cum stătea tolănită la umbra mărului.

Se plictisea. Nu-i plăcea să stea singur. Se obișnuise cu baba lui. Nu mai știa exact de câți ani era cu ea că, de la o vreme, începuse să cam uite. Dar știa că trecuseră mulți, mulți ani de când își trăiau viața împreună. Îl enerva chestia asta. Că uita prea mult și prea des. Îi era teamă să nu facă boala aia cu nume ciudat, o boală pe care nici nu o putea pronunța corect. Îi zicea  Alzaimăr. Știa că femeia lui plecase în oraș, la fata lor, dar nu-și mai aduce aminte de ce. Să-i ducă ceva, să aducă ceva. Dar era sigur că n-o să întârzie. Niciodată nu-l lăsa singur mult timp.

La un moment dat a auzit ceva, un zgomot ciudat în pod. Pisica nu putea fi, pentru că o zărise în curte, iar șoareci nu au mai avut de mult timp. Să fi fost vreun porumbel? Că de câteva zile a tot văzut câțiva pe lângă casă. A luat scara, a fixat-o bine de perete, să nu alunece -că n-a mai urcat de mult- și ușor, treaptă cu treaptă, a ajuns în pod.

Sus era foarte cald, praf, mult praf, pânze de păianjen care i se lipeau de păr, un sac de porumb, câteva preșuri vechi, un dulap fără o ușă, un scaun fără spătar, o găleată fără toartă, niște vase de lut ciobite și, într-un colț, o ladă veche.  A deschis-o ușor, a scârțâit ca trezită dintr-un somn adânc, și-a tras scaunul fără spătar aproape de ea și-a-nceput să cotrobăie printre amintiri. Sub un ștergar de bumbac și-a găsit clasorul de timbre. L-a ținut câteva minute bune așa, în palme. Nu mai ținea minte când l-a deschis ultima dată. Pe vremuri îi plăcea enorm de mult să ordoneze  frumos timbrele, după teme, era atent să nu se șifoneze, avea chiar o pensetă cu care le apuca. Nu permitea nimănui să i le atingă. Aveau voie doar să le privească.

De emoții, mâinile au început să-i tremure ușor. L-a deschis. Prima pagină era cu monumente istorice, apoi fotbaliști, trenuri, locomotive, poduri, mașini de toate felurile, avioane, port popular. La pagina cu fluturi a rămas mirat. Printre timbrele frumos ordonate era o poză veche, ușor mototolită. Și-a scos ochelarii din buzunarul de la vestă, și i-a pus pe nas, a apropiat fotografia, să o vadă mai bine. Era soția lui, mult mai tânără, cu un bărbat  care o ținea de mână. Se priveau unul pe altul și-și zâmbeau.

Câinele vecinului a început să latre. Un porumbel s-a așezat pe casă și gângurea. Bătrânul stătea nemișcat, cu poza în mână, ca atunci când i s-a așezat musca pe genunchi. Nu se mișca. Doar respirea. Greu. A luat fotografia, a pus la loc glosarul, sub ștergar, a închis lada și-a coborât. S-a așezat pe fotoliu, în fața televizorului, l-a pornit, cu volumul destul de tare, să nu-și audă gândurile. Dar și le auzea, fiecare gând era dat la maxim. Și așa, fixând ecranul televizorului fără să vadă, fără să audă nimic, cu mintea departe și confuză, cu fotografia în mână, o aștepta pe baba lui. Să o întrebe. Să afle. Să se lamurească cine era bărbatul din poză.

Iar a venit musca. Aceeași sau alta. Habar n-avea care. Și îl bâzâia. Nu mai avea chef de ea. I s-a așezat pe nas. A dat cu pumnul s-o alunge. Cu palma nu putea, că avea poza ascunsă-n ea. I s-a pus pe ureche. A dat din cap, să plece. Apoi iar cu pumnul. Aproape că s-a lovit.

Când  a intrat baba lui, nici n-a observant că televizorul era pus pe canalul de muzică, unde fete, aproape dezbrăcate, dansau. A luat repede telecomanda, a dat volumul mai încet și a schimbat pe sport. În toată operațiunea asta, i-a căzut poza din mână. A ridicat-o rapid.

Uite, ți-a trimis fiică-ta ciocolată din asta care-ți place ție, cu alune. Și-o pungă de smochine. Și niște papuci de casă. Mie mi-a dat un șal de cașmir. L-a cumpărat din Roma. I-am zis să nu mai dea bani pe cadouri. Că noi avem tot ce ne trebuie. Da’, știi cum e ea. Mereu trebuie să ne ia câte ceva. Da’  tu, ce ești așa tăcut?

Bătrânul s-a ridicat din fotoliu, și-a îndesta fotografia în buzunarul de la vestă, a luat ciocolata și-a început să mănânce. O pătrățică el, una baba lui. Până au terminat-o.

După o săptămână, baba lui a vrut să-i spele vesta și, ca de obicei, înainte să bage hainele la spălat, a controlat buzunarele. A găsit fotografia mototolită. A întins-o bine de tot și a privit-o câteva clipe, răscolită de amintiri. Atunci când s-a pozat cu moșul ei în parc, când se țineau de mână și se priveau, erau tare îndrăgostiți.

S-a urcat în pod, a deschis lada, a luat clasorul, și a pus poza acolo unde îi era dintotdeauna locul, printre fluturi.

 

Păcat înrămat

   Dacă m-aș decide să vin până la tine, ai putea să mă aștepți la margine de oraș. Să mă duci până într-o piață de legume. Să mă iei de mână și să mă plimbi printre tarabe pline cu zarzavaturi și fructe. Să cumpărăm câteva roșii. Să intrăm într-un magazin de unde să luăm niște mâncare și o sticlă de vin. Eu o să vreau și o pungă de pufuleți. O să ne sărutăm printre rafturi, undeva prin spate, pe la raionul de detergenți. Acolo nu va fi lume prea multă. O să vrei să te lipești de mine, să-mi ridici ușor fusta și să mă strângi de coapse. Să-ți bagi degetele în carne. Pentru că nu o să mai avem răbdare. Pentru că o să ne fie foame și sete de noi. Pentru că pielea va tremura și va cere.

   Afară o să fie un aer cald. Poate prea cald. Dacă o să trecem pe lângă o biserică, eu o să-ți propun să intrăm, ca să ne răcorim un pic. Dacă înăuntru o să se întâmple un botez cu lume îmbrăcată frumos și plânset de copil, noi o să ne așezăm undeva la margine, pe niște scaune înalte. O să așteptăm să rămânem singuri cu liniștea și cu lumina colorată de vitralii. Fără ca să ne rugăm, doar ca să fim.

   Apoi o să închiriem o cameră, undeva prin centru. Eu o să te implor să oprești un pic timpul. Singurul lucru pe care vei putea să-l oprești va fi gura mea, pe care o vei închide cu buzele tale. Dar nu de tot. Pentru că adori să-mi auzi plăcerea pe care o vociferez. Eu mă voi minuna din nou de atingerea ta, nefiresc de știută. Simțită parcă din alte vieți trecute. O să ne potolim poftele într-un pat masiv sprijinit pe butuci. Dorințele din noi n-ar rezista la ceva fragil. O să ne iubim în neștire, indiferenți la vremea de-afară, la ceasul din perete, la oamenii de pe străzi, la lumea și rostul pe care îl vom lăsa la ușă, pe dinafară. Sub preș ne-am ascunde păcatul. Dacă aș fi avut în cap vreun discurs pe care-aș fi vrut să ți-l spun, acolo, în patul ăla masiv nu am să-ți mai zic nimic. Nu vom avea  timp de prea multe vorbe. Fiecare cuvânt ar fi o risipă. Vom avem nevoie să ne simțim, nu să vorbim. Am cunoscut multe tăceri. Dar parcă cea mai minunată dintre toate e tăcerea de după iubire. Când, epuizată și mută, simt fericire. Și sens în toate. Și inutilitate.

   Am putea să gătim ceva. De exemplu niște paste. Mi-ai pune un pahar de vin rece, de la frigider. Eu l-aș bea prea repede și m-ar ameți. Tu ai râde de mine. După masă am sta tolăniți pe fotolii și-am discuta despre oameni, răutăți, credință. Eu te-aș privi fascinată de discursul tău înțelept, de vocea ta gravă și de obiceiul cu care-ți tragi tricoul de pe burtă cu două degete, apoi te atingi la nas în timp ce vorbești. Un tic pe care-l remarc dar de care nu-ți zic nimic. Doar zâmbesc.

   Atunci când vine noaptea și vremea de somn, eu nu o să vreau să adorm. De teamă să nu treacă. Să nu dispară momentul. Mă voi agăța cu unghiile și dinții de timp. O să-i bat minutarele în cuie. O să decorez cu ele pereții și apoi o să le ignor. Ele o să se desprindă și-o să se înfigă în mine, ca să mă rănească. Și ca să-mi aducă aminte că timpul se mișcă. Te-aș ruga să stai lipit de mine toată noaptea, să te simt aproape. Să nu lași niciun centimetru să ne despartă, să mă strângi în brațe și să-mi respiri în ceafă. Dimineață ne-am trezi sfioși. Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată. Apoi aș face cafeaua la ibric. Caimacul ți l-aș pune cu lingurița în ceașcă. Ne-am tolăni în pat și ne-am bea cafeaua într-o tăcere matinală. Soarele ne-ar încălzi pereții. Și ne-ar acoperi tristețea mascată de zâmbete și conversații decente.

  Am ieși într-un târziu pe ușă, la normalitate. Ne-am lua de sub preș păcatul și l-am face tablou, pe care l-aș duce cu mine, sub braț, până la margine de oraș. Aș trece fraudulos în realitate cu un păcat înrămat. Mi s-ar prelinge culorile în piele și-n fiecare celulă. Mi-ar schimba cromatica sufletului și mecanica inimii.

Dacă m-aș decide să vin până la tine, aș vrea să mă aștepți la margine de oraș și să mă duci până la capăt de lume. O lume străină de normalitate, în care se legalizează păcatul. Și se mănâncă pufuleți.

Vântul nebun

  Nu-mi place vântul. Ăla puternic, nebun. Niciodată nu l-am suportat. Îmi dă o stare de nervi, de disconfort. Aseară, auzindu-i foșnetul, am încercat să-mi explic de ce mă enervează atât de tare, să-mi înțeleg revolta. Așa că mi-am pus coatele pe pervazul de la geam și l-am urmărit. Copacii se clătinau în toate direcțiile, iarba se apleca spre pământ, un geam s-a trântit cu putere mușcând din perdea, o haină a zburat de pe o sârmă, o pălărie a căzut de pe capul unui bătrân, o femeie se străduia să-și acopere picioarele cu fusta ridicată de vânt, un copil alerga după niște foi desenate, o fată încerca să-și prindă cu o agrafă părul despletit, un tânăr își îmbrățișa iubita zgribulită.


Îmi plăceau toate imaginile astea. Vântul născocea povești interesante. Atunci am realizat că, de fapt, zgomotul lui mă irită. Felul în care pulsează cu violență, spintecă aerul cu putere, se strecoară prin crăpături, îmi zgârie timpanul, îmi deranjează liniștea. Apoi, m-am gândit că poate vântul este un mod al pământului de a vorbi. De a ne spune supărările lui, că sigur are și el câteva. Nici omul nu e mereu tăcut. Uneori strigă, se agită, clatină minți și suflete.


Poate că, atunci când vântul vuiește nebun, e pentru că pământul țipă. Țipă prin frunze, prin iarbă, prin geamuri trântite, păr despletit, hârtii duse aiurea, fuste ridicate și haine desprinse de pe sârme. Țipă ca un copil care plânge și nu știi de ce.
Pe copil îl iau în brațe și încep să-l legăn până îl liniștesc.

  Vântului n-am ce să-i fac. Nu-l pot liniști. Și cred că de asta mă enervează atât de tare. Pentru că știu că-l doare pământul. Și nu-l pot potoli. Pot doar să-l ascult. Și să aștept să tacă.

Neîntâmplatele

   M-am trezit în ziua care nu s-a întâmplat încă, mi-am luat pe mine rochia pe care urma să mi-o cumpăr mâine, am ieșit din casă și m-am dus la gară. Am urcat în trenul care nu a venit niciodată și m-am dus departe, în orașul care nu mă aștepta. Acolo, am umblat aiurea pe străzi care nu duceau nicăieri. Habar n-aveam ce căutam. Probabil speram să-ntâlnesc un miracol real. De la atâta umblat, am obosit. Pantofii pe care nu îi purtam mi-au făcut răni la picioare. Firicele de sânge inexistent se prelingeau pe călcâie. M-am așezat pe o bancă, la soare. Am închis puțin ochii, să mă odihnesc. Când i-am deschis, în fața mea stătea cel mai frumos bărbat neîntâlnit. M-am îndrăgostit de gestul pe care nu l-a făcut, de îmbrățișarea pe care nu a avut curajul să mi-o dea, de toate cuvintele pe care nu a știut să mi le spună. L-am iubit toți anii pe care nu i-am avut împreună, toate diminețile fără cafeaua făcută de el la ibric. Mi-am iubit toată viața aia netrăită. Nu i-am cerut niciodată luna de pe cer, nu i-am cerut niciodată nimic imposibil. Pentru că în lumea aia ireală le aveam pe toate. Și stelele, și luna, și marea cu sarea, fericirea și perfecțiunea.

   Într-o zi i-am cerut ceva după care tânjeam cu ardoare. Un sentiment adevărat. Doar unul singur. Nu a putut să mi-l dea. Așa că am plecat. La aceeași gară în care am coborât, am așteptat pe peron un tren. Au apărut vreo cinci. Toate plecau cu o mare viteză în aceeași direcție. Spre realitate.

Răbdare de ceară

   Afară încă e lumină. În casă e liniște. Aprind o lumânare mare, roșie, consumată mai mult de jumătate. Îmi pun muzică în căști și ascult Estas Tonne. Îmi place cum ciupește tipul corzile. Fiecare acord de chitară mă pișcă de piele și carne, face valuri în mine. Mă uit la flacăra din lumânare. E înaltă. Și parcă tot crește. Poate ar trebui să-i tai un pic din fitil. Să-i potolesc avântul. Dar îmi place să o văd așa, înălțându-se. Stă dreaptă, înțepenită, ca un soldat ieșit la apel. Apoi începe brusc să se zbată. Toate geamurile sunt închise. Nu e niciun curent. Nicio adiere. Firicele de praf au încremenit suspendate în aer. Nu înțeleg din ce motiv flacăra se agită atât de tare.  Mă gândesc că are viață scurtă. De ce ar sta potolită? E liberă preț de câteva ore să se destrăbăleze cum vrea flama ei. Poate-și dorește doar un pic de atenție. S-o fi plictisit să ardă aiurea, la pereți. Așa că, mă așez comod pe canapea și o privesc cu relaxare. Se zbate și mai tare. De obicei, eu când sunt privită mă cam fâstâcesc. Se pare că ei îi place. Se cam dă în spectacol. Pâlpâie în toate direcțiile, într-un ritm neregulat, mereu diferit. Fiecare zbatere e alta. Poate, dacă aș găsi două mișcări identice, aș reuși să o descifrez ca pe un cod morse.

   Gata. S-a potolit. Probabil o fi obosit. Aiurea, a început să danseze iar. Într-un stil cunoscut și înțeles doar de ea. Poate că am niște energii ciudate prin casă. Sau poate că cineva, de undeva, vrea să-mi transmită ceva, folosindu-se de lumânare. O fantomă stă cu un pistol cu apă la câțiva centimetri de ea, amenințând-o să-mi vorbească, să-mi dea niște semnale clare. Iar eu nu pricep nimic.

   S-a întunecat. Flacăra coboară, face ușor gaură în ceară. Cred că lumânările merită mai mult respect și atenție. Ar trebui să le privim din momentul în care le aprindem și până se sting. Ne place să ne folosim de ele, să ne facă atmosferă în casă, pe masă, în încăperi unde se consumă iubiri. Ne place să le lăsăm să se joace cu umbrele pe trupurile noastre. Părtașe tăcute la emoții și trăiri. Dar niciodată nu stăm să le privim până la capăt. Pentru că nu avem timp, pentru că e inutil și absurd.

   De azi o să încep să privesc lumânarea diferit. Cu mai mult respect. O să vorbesc cu ea, o să tăcem împreună. Poate așa o să ajung să-i înțeleg flacăra. Poate o să-mi deschid o școală de citit lumânări. Și o să-i învăț și pe alții s-o privească. Să se oprească din mers preț de-o lumânare.

   Mi-ar plăcea să aibă  cineva răgaz și răbdare să-mi privească viața. Poate aș învăța să ard altfel. M-aș obișnui mai ușor cu valurile făcute în ceară.

Porumbei sub pătură

   Pe acoperișul de pe casa din fața geamului meu a apărut o gaură. De la o țiglă spartă. Văd zilnic cum o mulțime de porumbei dispar prin gaura aia. Probabil se adăpostesc de ploaie și frig, mi-am zis. Și-au făcut acolo casă.

   Mereu mi-am dorit să văd ce e înăuntru. Câți sunt. Cu ce-și ocupă timpul. Au televizor, se uită la telenovele de pe canapele tocite, porumbițele gătesc grăunțe prăjite, porumboii discută politică? Toți adunați ca într-o mare familie.

   Azi am pus o scară mare și m-am urcat pe casă. M-am lungit toată pe acoperișul rece și mi-am apropiat ochii de gaură, să văd lumea de dinăuntru. Nu am văzut niciun televizor, nici grăunțe prăjite, nici vreo canapea tocită. Am văzut un alt cer. O imensitate de un albastru clar. Prin care păsările zburau într-o mare liniște. De atâta frumusețe nu mă puteam desprinde de pe țigle. Aș fi vrut să încap prin crăpătura aia și să mă arunc în absurditatea de cer. Poate, așa, aș fi învățat să zbor. Era multă liniște acolo. Și mult bine.

   Un porumbel s-a apropiat de nasul meu, a fâlfâit din aripi și m-a rugat gângurind să-l las să intre, că vrea să se odihnească un pic pe acoperiș. Că a obosit de la prea mult zbor.

   Acum, când mă uit la gaura aia, știu că dincolo de ea e un alt cer. Mă întreb pe unde o fi ascuns și un alt pământ. Poate că acolo aș învăța să stau cu picioarele lipite de el.

Trabuc printre copaci

De câte ori simt că o iau razna, că s-a strâns în mine prea multă supărare, durere, neputință și dor, fug desculță pe dealul din fața mea. Mă opresc în mijlocul pădurii și încep să urlu din toți rărunchii. Jivinele se ascund, speriate de țipătul meu. Ele știu că în mine zace o bestie camuflată în chip de înger.

Mă tăvălesc prin țărână, mușc din ea, lovesc crengile cu palmele, mă zgârii cu ele până la sânge, mă dau cu capul de toți copacii. Când mă potolesc revin în oraș, printre animalele citadine. Mai senină, împăcată, liniștită. Zen. Mai ipocrită.

Aseară am avut de țipat câte ceva. Afară ploua. Nu mă deranja. Am ieșit, ca de obicei, desculță spre deal. Pădurea nu mai era. A dispărut undeva. „Ce să fac cu țipătul din mine?”, m-am întrebat. Aș fi putut să-l înghit. Mi-a stat în gât. Am încercat să-l arunc în groapa de gunoi de la marginea orașului, să-l scufund în Olt, că tot curge prin orașul meu. Nu am putut. Țipătul din mine avea nevoie de o pădure. Mă sufoca. Așa că am pornit la drum, să-mi caut pădurea. Desculță am străbătut orașe, văi, am urcat dealuri, am mers pe șosele asfaltate, pe poteci pietruite. Nu am găsit nicăieri niciun copac, nicio nenorocită de pădure. Supărată, m-am așezat pe un șanț, și-am început să plâng. Am crezut că, poate, lacrimile îmi vor îneca urletul.

De aiurea a apărut o ființă ciudată. Era un extraterestru. Nu trebuia să-i zic de ce plâng. Știa. M-a luat de mână și m-a dus în cea mai frumoasă pădure pe care am văzut-o vreodată. „Acum poți urla”, mi-a spus.  Cu picioarele rănite de drum, am alergat spre inima pădurii, m-am aruncat în genunchi, mi-am ridicat privirea și mâinile spre cer, pregătită de urlet.

Și-am stat așa, încremenită și mută pe pământ, cu mâinile suspendate în aer. N-am fost în stare de nimic.

Nu mai știam de ce-am venit. Am uitat ce aveam de țipat.

Sprijinit de un copac, extraterestrul zâmbea senin în timp ce trăgea dintr-un trabuc.

Amor hipic

Știam că potcoavele aduc noroc. Așa că, atunci când am găsit una pe câmp, am luat-o acasă, am spălat-o bine și am pus-o în fundul unui dulap. Uitasem de ea mulți ani. Într-o zi am dat de ea printre vechituri. De supărare că bucata aia de fier nu mi-a adus niciun bine, am deschis geamul și am aruncat-o cu nerv. I-a căzut în cap unui tip care trecea pe sub geam. Bărbatul a leșinat. Sângera. Am coborât rapid, am băgat potcoava în buzunar, să ascund posibila armă a unei crime, l-am luat pe străin în casă, l-am pansat și l-am îngrijit. El, săracul, nu știa ce l-a lovit.

S-a vindecat și nu a mai plecat. Ne-am îndrăgostit.

Potcoava am ascuns-o iar în dulap. Nu se știe niciodată cui trebuie să-i mai dau cu norocul în cap.

Binele de pe sânul stâng

M-ai amenințat că vei mușca bucăți din mine. Că îmi vei atinge toate alunițele de pe corp. Una o vei lua cu tine, suvenir. Probabil cea de pe sânul stâng. Îmi vei frământa carnea până când oasele o să strige, o să ceară. Mi-ai spus că sângele se va încinge și va circula diferit. Că mă vei face să-mi înghit toate cuvintele inutile, mă vei învăța să-mi cunosc fiecare emoție ascunsă în mine. Că nu trebuie să mă uit la cer ca să văd stele. Le am pe toate acolo, îngrămădite sub piele.

Mi-ai spus că mă vei lega la ochi cu eșarfa aia cumpărată din târg. Să văd tot ce simt. Să las instinctele să-și facă de cap. Să eliberez dorințele nebune. Să nu-mi reprim niciun gest, niciun gând. Să uit de inhibiții. Pentru că nu o să avem timp. Mi-ai spus că o să-mi tatuezi săruturi pe piele, pe buze o să-mi lași niște șoapte. O să-mi respiri în păr și o să iau cu mine trăiri. O să îmi picuri albastru peste griul din mine. O să mă faci să țip de plăcere. Și nici măcar nu o să-mi fie rușine. O să-mi fie doar bine.

Eros și cafea cu lapte

Mă pregătesc de duș. Îmi scot pijamalele de pe mine și le las pe jos. Degetele de la picioare ating materialul moale. Simt o căldură ciudată pe textilă. Tălpile mele sunt reci. Le pun pe pijamale. Urc pe ele. Le frământ, le mototolesc cu tălpile. Încep să mă încălzească ușor la picioare.

Nu am simțit niciodată în felul acesta căldura. Nu era o căldură de la soare, de la calorifer, de la focul din șemineu. Era căldura corpului meu. Pe care eu o călcam în picioare. Stăteam ca nebuna pe materialul ăla și mă gândeam că acolo, pe cârpa aia, e somnul de azi noapte, cu vis cu tot, e „Majesty” de la Madrugada ascultată dimineața devreme în căști, sunt vorbele pe care le-am spus și alea pe care le-am tăcut, e aroma cafelei cu lapte. E tot ce sunt. Încălzit la 37 de grade Celsius.

Festin cu borș și dinozauri

Deschid geamul și mă așez cu coatele pe pervaz. Să trag un pic de aer în plămâni. Pe trotuarul din față niște copii se jucau de-a dinozaurii. Și-au dat chiar și nume. Unul era Velociraptor, altul zicea că e Tyrannosaurus Rex. O fetiță se uita la cei doi zâmbind, în timp ce-și răsucea părul lung din codițe. Dinozaurii și-au pregătit poziția de atac. Pentru că ei voiau o luptă. Nu atât fizică, mai mult de intimidare. M-au observat privindu-i. Prezența mea nu i-a deranjat. Și-au continuat joaca.

Cu trupurile ușor aplecate înainte, mâinile răsucite la spate, întinse ca de avânt. Din ochii ăia mici de făpturi inocente, încercau să-și arunce flăcări ucigătoare. Se învârteau unul în jurul celuilalt, într-un țopăit de animal preistoric, fără să se atingă. Scoteau niște sunete auzite prin desene și filme. Se priveau ca doi dușmani de moarte, chiar dacă încă nu au învățat nimic despre ură. Erau foarte haioși. Fetița a început să râdă. La fel și eu. Râdeam cu toată gura, cu tot sufletul care, pentru o clipă, s-a crezut copil.

Băiețiii s-au oprit din luptă. Fetița nu-și mai răsucea codițele. S-au întors toți, mirați, spre mine. Le-am zâmbit ușor rușinată și am intrat în casă. Să mă joc și eu un pic. Cu o ceapă, câțiva morcovi, pătrunjel, o țelină și ceva carne. Pentru o ciorbă acră, cu borș.