Categorie: 207

Manichiură fără ojă

Sunt într-un oraș care nu e al meu, într-un apartament dintr-un bloc străin. Mă așez lângă fereastră pe un scaun înalt, ca să-mi fac manichiura. Îmi tai pielița din jurul unghiei. E cald. E prea cald. Îmi ridic privirea de la mâini și mă uit pe geam. În stânga, un bloc înalt, în dreapta altul, în față încă unul. Mă simt, deodată, sufocată de munții de beton. Blocuri gri, cu tencuiala pătată, pe alocuri căzută, geamuri cu rame de lemn vechi, negru, obosit.

O bătrână se apropie șchiopătând de un geam. Trage perdeaua. E cu sânii goi. Cândva mari, plini, probabil frumoși. Acum o grămadă de piele care atârnă dizgrațios. Mă văd pe mine peste vreo treizeci de ani. Clipesc des, înghit în sec.

Mai sus văd o cameră  cu multe cutii aliniate la perete. Toate ascund frânturi din viața cuiva. De sus până jos, o altă fereastra a aceluiași apartament, e acoperită de plante. Sunt mari, vii, sănătoase. Un bătrân le udă meticulos. Cred că le vorbește, pentru că-l văd mișcând din buze.

Un copac e crescut chiar lângă perete. Crengile aproape că-i intră omului în casă. Nu-l deranjează. Poate că e contrastul de care are nevoie. Probabil îi șterge frunzele zilnic și zice că-i copacul lui. Își pune o pătură sub ramuri și se visează în grădina pe care n-a avut-o niciodată.

Aud un plânset de copil. Imaginea devine și mai gri. Încep să caut un geam mai îngrijit. Dacă e din termopan, știu că în spatele lui e o viață mai înstărită. Sper asta. Văd unul, dar nu-mi spune prea multe. Pe o masă zăresc o vază cu niște flori. Par din plastic. Singurele pete de culoare din toată clădirea. Sărăcia asta mă sufocă, mă doare. Caut. Caut o urmă de mai bine. Văd doar geamuri triste, acoperite cu perdele ieftine, cârpe agățate în cuie, lemn înnegrit de vreme, oameni moleșiți de căldură mișcându-se încet, despuiați și transpirați. O pisică mândră se fâțâie pe un pervaz murdar. Cutiile de aer condiționat lipite de blocuri sunt ca niște tuburi de oxigen care-i țin pe toți în viață.

Se înserează. Becurile încep să se aprindă în case. Deprimarea devine mai clară. Nu. Nu vreau să mai văd. Ochii caută o lumină, la fel ca întemnițatul libertatea. Beton, sărăcie, beton. Stânga bloc, dreapta bloc, în față bloc, jos asfalt. Îmi vine să țip. Simt că mă înec printre ziduri. Tânjesc disperată după o gură de aer. Ca o rugă, îmi ridic privirea. Văd cerul. Mă agăț de el și încep să respir. E de un albastru clar și parcă mai frumos ca niciodată. De undeva, venit de aiurea, un pescăruș mă salută din aripi. Zâmbesc.

Continui să-mi fac manichiura. Forfecuța îmi ciupește din piele. Îmi bag degetul în gură și mi-l curăț de sânge. Îmi place gustul lui. Metalic. E al meu.

Noaptea adorm visând la mare, la valuri și scoici.

E dimineață. Mă duc spre mașină, grăbită să ies dintre ziduri. Un bărbat se apropie de mine și-mi zice:

-V-ați tăiat rău ieri cu forfecuța?

Nu pot să-i răspund. Zâmbesc și îi fac semn din cap că nu.

Mă urc în mașină și plec. Deasupra blocurilor un pescăruș mă salută din aripi.

Covrigi plouați

Stau la coadă la covrigi. În spatele meu se pune un tip înalt. Amândoi aveam pe nas ochelarii de soare. Câteva secunde ne privim prin lentile.

Cumpăr doi covrigi, plătesc, apoi plec. Imediat după mine, vine şi el. Mă simt privită. Aş fi vrut să fie în faţa mea. Să pot mânca nestingherită. Mă opresc şi mă prefac că-mi caut ceva prin geantă. Dau de cutia de tic tac. O las acolo. Tipul mă depăşește. Acum e rândul meu să îl privesc. Îmi place mersul lui. Are atitudine. Păşeşte rar și apăsat. Mușc de două ori din covrig apoi îl bag într-o punguliță în geantă. Printre agrafe de păr, elastice, şerveţele, un carneţel, vreo două pixuri, multe bonuri mototolite, o oglindă, ruj şi alte chestii.

La prima intersecţie ar trebui s-o iau la stânga, dar renunț în ultimul moment. Îmi place ideea de a-l privi  din spate pe frumosul bărbat. Uneori întoarce puţin capul, atât cât să se asigure că sunt pe urmele lui. Știe că-l urmăresc. Şi ce dacă?

Au început să mă jeneze pantofii la călcâie. Sunt noi, cumpăraţi de o săptămână. Tipul continuă să meargă. Nu foarte repede, dar nici încet. Șchiopătez. El se opreşte la semafor. Eu, un pic mai în spate. Profit de faptul că semaforul e roşu şi-mi scot din geantă un șervețel, rup o bucățică şi-o îndes între călcâi şi pantof. Mi s-a julit pielea. Îmi curge sânge. Semaforul se face verde. Traversăm la vreo cinci paşi distanţă unul de celălalt. Începe să picure din senin. Îmi dezlipesc privirea de pe cămaşa lui în dungi şi privesc cerul. Câţiva nori umbresc seninul şi cheful meu. Dar nu mă las. Plouă de-a binelea. Oamenii fug care-ncotro să se adăpostească de ploaia care se anunţa tot mai puternică.  Eu şi străinul din faţă o ignorăm, continuându-ne drumul.

Bărbatul  se apropie de parc, grăbind pasul. Eu, după el. Simt că alergătura asta e penibilă. Fără nicio logică. Mă hotărăsc să-l ajung din urmă şi să-i vorbesc. Să-i zic ceva, orice.

Cotrobăi prin geantă, iau o clamă, îmi prind părul ud la spate şi mă pregătesc să mă apropi de el, să-l abordez. Îl văd oprit lângă o femeie cu o umbrelă albastră cu buline albe. Bărbatul o îmbrăţişează, apoi îi dă ceva. Un obiect pe care l-a scos din buzunarul din spate al pantalonilor. După care,  urmează o altă îmbrăţişare.

Gata. Ajunge. Fac stânga-mprejur, vreau s-o iau la fugă, dar nu pot. Mă doare rău piciorul. Șchiopătând, cu sângele care se prelinge pe călcâi, ghemotocul de hărtie care mai rău îmi face, cu rochia toată udă, rimelul negru prelins pe obraji, mă îndrept plângând spre casă. Plâng de durerea rănii de la picioarele, că mi-e frig şi foame, de nervi că sunt o proastă, că am crezut în povestea asta. Mereu cred absurd în povești.

Sunt aproape singură pe stradă. Merg încet, târându-mi piciorul rănit după mine, ca un soldat abia întoars din război.  Burta mă roade de foame. Bag mâna în geantă,  rup o bucată de covrig și încep să înfulec.

–  Îmi dai şi mie, te rog, o bucată?

Tipul înalt, cu cămașă-n dungi, cu mersul frumos, cu atitudine, era lângă mine. Şi voia covrig.

 Femeia era sora lui. Venise în parc să-i dea niște chei.

Străinul mi-a oferit braţul lui. Lipită de el, am continuat să merg șchiopătând. Nu mă mai durea nimic. Am mâncat îmreună dintr-un covrig plouat, şi ne-am lăsam udaţi până la piele.

Geometria feței

   E dimineaţă. Sunt în autobuz. E cald. E foarte cald.  Pentru că nu mai găsesc niciun loc liber, sunt nevoită să stau în picioare. Oamenii se-nghesuie. Autobuzul se zgâlţâie, eu încerc să-mi păstrez echilibru. Mă ţin bine de bara metalică. Autobuzul frânează brusc. Mă izbesc de tipul din faţă. Îi cer scuze. El îmi zâmbeşte. Probabil i-a plăcut tamponarea. E masiv şi miroase a transpiraţie. În spate o femeie mă tot calcă pe picioare. Eu înghit în sec şi-ncerc să mă feresc. În stânga mea, de pe scaun, un moş mă fixează. Îl ignor.

Mereu am crezut că moartea mă va găsi într-un autobuz. Şi-acum cred la fel. Stând așa, agățată de bară, am început să-mi pun tot felul de întrbări tâmpite. „Ce-ar fi dacă, după următoarea curbă, ne-am rostogoli?” Cu ochii minţii vizualizez momentul prăbuşirii şi cel de după. O imagine în slow motion. Încerc să fiu pregătită în eventualiatea unui accident. Așa că strâng mai bine bara în palme. Îmi înfig mai bine picioarele în podea. Dacă ne-am rostogoli spre stânga, ar cădea peste mine și m-ar strivi, tipul de 200 de kile. Şi încă vreo şapte persoane. Dacă cad spre dreapta, probabil aș avea şanse, aș scăpa doar cu greutatea moşului care mă fixează şi cu cele două copile care se joacă cu degetele un joc înțeles doar de ele. O să se ţipe, unii or să leşine, poate vor fi şi morţi. În filmul meu, văd mult sânge. Imaginaţia mea macabră e întreruptă de o voce răguşită.
– Domnişoară, ştiaţi că sunteţi strâmbă?
Cred că nu aud bine. Îmi vorbeşte moşul.
– Poftim? Aţi spus ceva? Nu v-am auzit.
– Sunteţi strâmbă. Aveţi nasul înclinat spre dreapta.

 Bătrânul m-a băgat în ceaţă. Nu înţeleg nimic. Probabil face mişto de mine. Încerc să-l ignor, să-mi continui accidentul, căzătură, haosul.
– Domnişoară, nu e o jignire, nu o luaţi în nume de rău. Dacă vă veţi studia mai bine în oglindă, veţi observa că partea dreaptă a feței e mai mare. E ca şi cum chipul oval ar fi circumscris unui unghi ascuţit cu deschizătura spre dreapta (şi îmi desenează cu palmele un unghi de 45).
– Vedeţi?, partea din interior e mai mică şi, logic, cea din exterior mai mare. Jumătatea stângă nu e şi nu va fi niciodată identică cu cea dreaptă. Chipul dumitale nu e un oval perfect, simetric. Sunteţi asimetrică, imperfectă.
Ok, tipul are o fixaţie. Cu geometria, cu omul, cu faţa mea, cu ce-o vrea el. Își dorește să mă sâcâie cu orice chip. În concluzie sunt strâmbă. E bine. Mi-a luminat dimineaţă, ziua, viaţă. Dar el nu renunță, continuă:
– Va rog să nu vă supăraţi. Nu aţi auzit finalul poveştii. Imperfecţiunea înseamnă frumuseţe. Poţi găsi chipuri fără nici un cusur, fără un nas strâmb, fără pistrui, fără nici o aluniţă, fără o mică cicatrice. Acestea sunt doar chipuri perfecte, dar nu neapărat frumoase. Dumitale eşti frumoasă tocmai prin imperfecţiunea ta.
Da, aşa da, aşa mai merge.
Mi-a pierit cheful de accident. Voi intră în şanţ altădată. Acum tocmai am aflat că sunt strâmbă şi frumoasă. Trebuie să caut urgent o oglindă, să-mi studiez nasul şi faţă.

Când am ajuns acasă m-am dus direct în baie, m-am fixat în faţa oglinzii, mi-am prins părul într-un coc în vârful capului şi m-am privit, şi m-am tot privit. Mult, mult timp. De parcă mă vedeam pentru prima oară. Atât de mult m-am tot uitat la mine încât am simţit că mi se desprinde nasul şi-o ia razna prin casă şi rămân, în imperfecţiunea, mea fără el.
Moşul avea dreptate. Sunt strâmbă.

Printre fluturi

Bătrânul s-a uitat la ceas plictisit. Au trecut aproape patru ore de când baba lui s-a dus în vizită la fata lor, în oraș. Cu trenul de zece fără un sfert. De atunci, bătrânul stătea înțepenit în fotoliul lui maro, în fața telvizorului. Ca personajul ăla de desen animat, Eustache, din țara numită Nicăieri. Televizorul era pe mute. Nu avea nevoie de sonor. Ținea telecomanda în mână și butona. Trecea de la știri la sport, la filme cu subtitrare, la muzica pe care n-o auzea. S-a oprit un pic la dansatoarele aproape goale care se fâțâiau pe malul mării și se tăvăleau prin nisip. Dacă ar fi fost baba lui acasă, nu s-ar fi uita la așa ceva. I-ar fi fost rușine. Dar acum, pentru că era singur, își mai clătea cataracta de pe ochii ușor miopi.  Apoi, a trecut iar la un canal de știri.

Doi se certau, așezați la o masă, față în față. Nu voia să-i audă, nu era curios să știe ce au de împărțit. Erau tare comici cum gesticulau. Cu mâinile, cu ochii, cu buzele, cu tot corpul. Moderatorul tot încerca să-i potolescă.  La un moment dat, într-un acces de furie, unul din cei doi inflamați a luat paharul de apă de pe masă și l-a varsă în fața partenerului de scandal, apoi s-a ridicat și a ieșit din platou.

Bătrânul a stins televizorul. A stat așa, în liniște, uitându-se pe geam. O muscă a intrat pe lângă perdea. Liniștea nu mai era liniște. Era bâzâit. O urmărea cum se zbenguia prin încăpere. Musca s-a așezat pe genunchiul lui stâng și nu mai voia să plece. Când era mai tânăr, obișnuia să le prindă dintr-o zmucitură. Niciodată nu le omora. De fiecare dată le elibera. Îi plăcea sentimentul de a fi stăpân pe viața unei insecte. Odată a prins aceeași muscă de trei ori. Nebuna, parcă-i plăcea să intre-n jocul lui. Sau, poate își căuta sfârșitul.

Pe vremuri făcea concurs de prins muște cu Victor, prietenul de peste drum. Mereu câștiga. Avea o tehnică a lui pe care și-o însușise după lungi încercări și ratări. Victor se cam oftica. L-a surprins odată în grajd, lângă vacă, cum se antrena. Zicea că acolo, în grajd, sunt mai multe muște.

Bătrânul ar fi vrut să o mai prindă și acum de pe genunchi, ca altădată, dar nu mai îndrăznea, mâinile îi tremurau prea tare. Musca se încăpățâna să-i stea pe picior, fără teamă. O fi adormit, s-a gândit bătrânul. Că doar și muștele dorm. O fi obosit de cât s-a zbenguit ca dementa. A stat nemișcat fixând-o, până a amorțit de tot. Simțea că dacă mai stă mult așa inert, s-ar putea să nu se mai ridice de acolo niciodată. O să-l găsească baba lui statuie. Și, totuși, în amintirea vremurilor tinere, a încercat să o prindă ca altădată. Și-a făcut palma căuș, și-a dus ușor brațul în lateral, atât cât să-și ia avânt, și-a ținut respirația, apoi, cu cea mai mare viteză de care era capabil la cei șaptezeci și doi de ani ai săi, a dat să prindă musca. Musca a zburat, iar mâna lui s-a lovit de genunchiul amorțit. S-a ridicat din fotoliu, s-a întins ușor, să se dezmorțească, s-a apropiat de geam și a privit îndelung pisica din grădină care stătea tolănită la umbra unui măr.

Se plictisea. Nu-i plăcea să stea singur în casă. Se obișnuise cu baba lui. Nu mai știa exact de câți ani erau împreună;  de la o vreme, începuse să cam uite. Dar avea sentimentul că venise pe lume odată cu ea, și tot cu ea, de mână, va părăsi această lume. Îl enerva uiarea. Ar fi vrut să se agațe uneori de amintiri ca de niște ancore.  Îi era teamă să nu facă boala aia cu nume ciudat, o boală pe care nici nu o putea pronunța corect. Îi zicea  Alzamăr. Știa că femeia lui plecase în oraș, la fata lor, dar nu-și mai aduce aminte de ce. Să-i ducă ceva, să aducă ceva. Dar era sigur că n-o să întârzie. Niciodată nu-l lăsa singur mult timp.

La un moment dat a auzit ceva, un zgomot ciudat în pod. Pisica nu putea fi, pentru că o zărise în curte, iar șoareci nu au mai avut de mult timp. Să fi fost vreun porumbel? Că de câteva zile a tot văzut câțiva pe lângă casă. A luat scara, a fixat-o bine de perete să nu alunece, apoi a urcat.

În pod era era o căldură mare și mult praf așternut peste lucruri, ca zăpada, iarna,  peste sat. A mai găsit pânze de păianjen care i se lipeau de păr, un sac de porumb, câteva preșuri vechi, un dulap fără o ușă, un scaun fără spătar, o găleată fără toartă, niște vase de lut ciobite și, într-un colț, o ladă veche.  Când a deschis-o,  lada a scârțâit ca trezită dintr-un somn adânc. Bătrânul  și-a tras scaunul fără spătar aproape de ea și a început să cotrobăie printre amintiri. Sub un ștergar de bumbac și-a găsit clasorul de timbre. L-a ținut câteva minute bune în palme. Pe vremuri îi făcea o deosebită plăcere să  colecționeze, și să ordoneze  frumos timbrele, după teme. Era atent să nu le șifoneze, avea chiar o pensetă cu care le manevra. Nimeni nu avea voie să îi atingă timbrele, doar să le privească.

De emoții, mâinile au început să-i tremure pe clasor. Prima pagină era cu monumente istorice, apoi fotbaliști, trenuri, locomotive, poduri, mașini de toate felurile, avioane, port popular. La pagina cu fluturi a rămas nedumerit. Printre timbrele frumos ordonate, a dat de o poză veche, ușor mototolită. Și-a scos ochelarii din buzunarul de la vestă, i-a pus pe nas, apoi a apropiat fotografia, să o vadă mai bine. A recunoscut-o pe soția lui, mult mai tânără care se ținea de mână cu un bărbat chipeș lângă un castan. Se priveau unul pe altul și-și zâmbeau.

De-odată căldura era parcă mai caldă, praful mai parf, și aerul neaer. Câinele vecinului a început să latre. Un porumbel s-a așezat pe casă și gângurea. Bătrânul stătea neclintit cu poza în mână, ca atunci când i s-a așezat musca pe genunchi. Nu se mișca. Doar respirea. Greu. Și-a băgat fotografia în buzunar, a pus la loc glosarul, sub ștergar, a închis lada, apoi a coborât. Și-a reluat locul pe fotoliu, a dat drumul la televizor, de data asta cu volumul destul de tare, să nu-și audă gândurile. Inutilă disimulare, fiecare gând era dat la maxim, îi auzea ecoul. Cu mintea departe și confuză, cu fotografia în mână, o aștepta pe baba lui să vină acasă. Să o întrebe. Să afle. Să îl lămurească cine era străinul din poză.

A reapărut musca. De data asta i s-a așezat pe nas. Apoi pe urechea dreaptă. Nu mai avea niciun chef de ea. A alungat-o cu vârful degetelor.

Când  a intrat baba lui, bătânul nici n-a observant că televizorul era pus pe canalul de muzică, unde fete, aproape dezbrăcate, dansau. A luat telecomanda, a dat volumul mai încet și a schimbat repede canalul.

Uite, ți-a trimis fiică-ta ciocolată din asta care-ți place ție, cu alune.  Și niște papuci de casă. Mie mi-a dat un șal de cașmir. L-a cumpărat din Roma. I-am zis să nu mai dea bani pe cadouri, că noi avem tot ce ne trebuie. Da’, știi cum e ea. Mereu trebuie să ne alinte cu câte ceva. Uite, și o pungă de smochine. Asta nu mai țin minte pentru cine era. Da’  tu, ce ești așa tăcut?

Bătrânul s-a ridicat din fotoliu, și-a îndesta fotografia în buzunarul de la vestă, a luat ciocolata și a început să o mănânce. O pătrățică el, o pătrâțîcă baba lui. Până au terminat-o pe toată.

După o săptămână, baba lui a vrut să spele, și, ca de obicei, înainte să bage hainele în mașina de spălat, a controlat buzunarele. În buzunarul vestei, a găsit poza mototolită.  A alergat la moșul ei, într-un suflet, și l-a întrebat:

– Cine e femeia asta frumoasă pe care o țineai de mână lângă castan?

Păcat înrămat

   Dacă m-aș decide să vin până la tine, ai putea să mă aștepți la margine de oraș. Să mă duci până într-o piață de legume. Să mă iei de mână și să mă plimbi printre tarabe pline cu zarzavaturi și fructe. Să cumpărăm câteva roșii. Să intrăm într-un magazin de unde să luăm niște mâncare și o sticlă de vin. Eu o să vreau și o pungă de pufuleți. O să ne sărutăm printre rafturi, undeva prin spate, pe la raionul de detergenți. Acolo nu va fi lume prea multă. O să vrei să te lipești de mine, să-mi ridici ușor fusta și să mă strângi de coapse. Să-ți bagi degetele în carne. Pentru că nu o să mai avem răbdare. Pentru că o să ne fie foame și sete de noi. Pentru că pielea va tremura și va cere.

   Afară o să fie un aer cald. Poate prea cald. Dacă o să trecem pe lângă o biserică, eu o să-ți propun să intrăm, ca să ne răcorim un pic. Dacă înăuntru o să se întâmple un botez cu lume îmbrăcată frumos și plânset de copil, noi o să ne așezăm undeva la margine, pe niște scaune înalte. O să așteptăm să rămânem singuri cu liniștea și cu lumina colorată de vitralii. Fără ca să ne rugăm, doar ca să fim.

   Apoi o să închiriem o cameră, undeva prin centru. Eu o să te implor să oprești un pic timpul. Singurul lucru pe care vei putea să-l oprești va fi gura mea, pe care o vei închide cu buzele tale. Dar nu de tot. Pentru că adori să-mi auzi plăcerea pe care o vociferez. Eu mă voi minuna din nou de atingerea ta, nefiresc de știută. Simțită parcă din alte vieți trecute. O să ne potolim poftele într-un pat masiv sprijinit pe butuci. Dorințele din noi n-ar rezista la ceva fragil. O să ne iubim în neștire, indiferenți la vremea de-afară, la ceasul din perete, la oamenii de pe străzi, la lumea și rostul pe care îl vom lăsa la ușă, pe dinafară. Sub preș ne-am ascunde păcatul. Dacă aș fi avut în cap vreun discurs pe care-aș fi vrut să ți-l spun, acolo, în patul ăla masiv nu am să-ți mai zic nimic. Nu vom avea  timp de prea multe vorbe. Fiecare cuvânt ar fi o risipă. Vom avem nevoie să ne simțim, nu să vorbim. Am cunoscut multe tăceri. Dar parcă cea mai minunată dintre toate e tăcerea de după iubire. Când, epuizată și mută, simt fericire. Și sens în toate. Și inutilitate.

   Am putea să gătim ceva. De exemplu niște paste. Mi-ai pune un pahar de vin rece, de la frigider. Eu l-aș bea prea repede și m-ar ameți. Tu ai râde de mine. După masă am sta tolăniți pe fotolii și-am discuta despre oameni, răutăți, credință. Eu te-aș privi fascinată de discursul tău înțelept, de vocea ta gravă și de obiceiul cu care-ți tragi tricoul de pe burtă cu două degete, apoi te atingi la nas în timp ce vorbești. Un tic pe care-l remarc dar de care nu-ți zic nimic. Doar zâmbesc.

   Atunci când vine noaptea și vremea de somn, eu nu o să vreau să adorm. De teamă să nu treacă. Să nu dispară momentul. Mă voi agăța cu unghiile și dinții de timp. O să-i bat minutarele în cuie. O să decorez cu ele pereții și apoi o să le ignor. Ele o să se desprindă și-o să se înfigă în mine, ca să mă rănească. Și ca să-mi aducă aminte că timpul se mișcă. Te-aș ruga să stai lipit de mine toată noaptea, să te simt aproape. Să nu lași niciun centimetru să ne despartă, să mă strângi în brațe și să-mi respiri în ceafă. Dimineață ne-am trezi sfioși. Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată. Apoi aș face cafeaua la ibric. Caimacul ți l-aș pune cu lingurița în ceașcă. Ne-am tolăni în pat și ne-am bea cafeaua într-o tăcere matinală. Soarele ne-ar încălzi pereții. Și ne-ar acoperi tristețea mascată de zâmbete și conversații decente.

  Am ieși într-un târziu pe ușă, la normalitate. Ne-am lua de sub preș păcatul și l-am face tablou, pe care l-aș duce cu mine, sub braț, până la margine de oraș. Aș trece fraudulos în realitate cu un păcat înrămat. Mi s-ar prelinge culorile în piele și-n fiecare celulă. Mi-ar schimba cromatica sufletului și mecanica inimii.

Dacă m-aș decide să vin până la tine, aș vrea să mă aștepți la margine de oraș și să mă duci până la capăt de lume. O lume străină de normalitate, în care se legalizează păcatul. Și se mănâncă pufuleți.

Vântul nebun

  Nu-mi place vântul puternic, nebun. Niciodată nu l-am suportat. Îmi dă o stare de nervi, de disconfort. Aseară, auzindu-i foșnetul, am încercat să-mi explic de ce mă enervează atât de tare, să-mi înțeleg revolta. Drept pentru care, mi-am pus coatele pe pervazul de la geam și l-am urmărit. Copacii se clătinau în toate direcțiile, iarba se apleca spre pământ, un geam s-a trântit cu putere mușcând din perdea, o haină a zburat de pe o sârmă, o pălărie a căzut de pe capul unui bătrân, o femeie se străduia să-și acopere picioarele cu fusta ridicată de vânt, un copil alerga după niște foi desenate, o fată încerca să-și prindă cu o agrafă părul despletit, un tânăr își îmbrățișa iubita zgribulită.


Îmi plăceau toate imaginile astea. Vântul născocea povești interesante. Atunci am realizat că, de fapt, zgomotul lui mă irită. Felul în care pulsează cu violență, spintecă aerul cu putere, se strecoară prin crăpături, îmi zgârie timpanul, îmi deranjează liniștea. Apoi, m-am gândit că poate vântul este un mod al pământului de a vorbi. De a ne spune supărările lui; că sigur are și el câteva. Nici omul nu e întotdeauna tăcut. Uneori strigă, se agită, clatină minți și suflete.

Poate că, atunci când vântul vuiește nebun, e pentru că pământul țipă. Țipă prin frunze, prin iarbă, prin geamuri trântite, păr despletit, hârtii duse aiurea, fuste ridicate și haine desprinse de pe sârme. Țipă ca un copil care plânge și tu nu știi de ce.
Pe copil îl iau în brațe și încep să-l legăn până îl liniștesc.

 Vântului n-am ce să-i fac.  Și asta mă scoate din sărite. Mă enervează neputința. Sunt un spectator la urletul lui. Pentru că știu că-l doare pământul. Și nu-l pot potoli. Pot doar să-l ascult. Și să aștept să tacă.

Neîntâmplatele

   M-am trezit în ziua care nu s-a întâmplat încă. Mi-am luat pe mine rochia pe care urma să mi-o cumpăr mâine, am ieșit din casă și m-am dus la gară. Am urcat în trenul care nu a venit niciodată și m-am dus departe, în orașul care nu mă aștepta. Acolo, am umblat aiurea pe străzi care nu duceau nicăieri. Habar nu aveam ce căutam. Probabil speram să-ntâlnesc un miracol real. De la atâta umblat, am obosit. Pantofii pe care nu îi purtam mi-au făcut răni la picioare. Firicele de sânge inexistent se prelingeau pe călcâie. M-am așezat pe o bancă, la soare. Am închis puțin ochii, să mă odihnesc. Când i-am deschis, în fața mea stătea cel mai frumos bărbat neîntâlnit. M-am îndrăgostit de gestul pe care nu l-a făcut, de îmbrățișarea pe care nu a avut curajul să mi-o dea, de toate cuvintele pe care nu a știut să mi le spună. L-am iubit toți anii pe care nu i-am avut împreună, toate diminețile fără cafeaua făcută de el la ibric. Mi-am iubit toată viața netrăită încă. Nu i-am cerut niciodată luna de pe cer, nu i-am cerut niciodată nimic imposibil. Pentru că în lumea mea ireală le aveam pe toate. Și stelele, și luna, și marea cu sarea, fericirea și perfecțiunea.

   Într-o zi i-am cerut, totuși, ceva după care tânjeam cu ardoare. Un sentiment adevărat. Doar unul singur. Nu a putut să mi-l dea. Așa că am plecat. Am ajuns  la aceeași gară,  am așteptat pe peron un alt tren. Au apărut vreo cinci. Toate plecau cu o mare viteză în aceeași direcție. Spre realitate.

Răbdare de ceară

   Afară încă e lumină. În casă e liniște. Aprind o lumânare mare, roșie, consumată mai mult de jumătate. Îmi pun muzică în căști și ascult Estas Tonne. Îmi place cum se joacă tipul cu corzile. Fiecare acord de chitară mă ciupește de piele, îmi pătrunde în carne, face valuri în mine. Mă uit la flacăra din lumânare. E înaltă. Și se tot înalță. Poate ar trebui să-i tai un pic din fitil. Să-i potolesc avântul. Îmi place să o văd așa dreaptă, înțepenită, ca un soldat ieșit la apel. Și cum o studiam eu așa, începe, brusc, să se zbată. Toate geamurile sunt închise. Nu e niciun curent. Nicio adiere. Firicele de praf au încremenit suspendate în aer. Nu înțeleg din ce motiv flacăra se agită atât de tare.  De fapt, are o viață scurtă. De ce ar sta potolită? E liberă preț de câteva ore să se destrăbăleze cum vrea flama ei. Poate își dorește doar un pic de atenție. S-o fi plictisit să ardă aiurea, la pereți. Așa că, mă așez comod pe canapea și o privesc cu relaxare. Ea simte atenția mea. Se zbate și mai tare. Pe mine privirea insistentă a cuiva, mă fâstâcește, mă inhibă. Se pare că ei îi place. Se cam dă în spectacol. Pâlpâie în toate direcțiile, într-un ritm neregulat, mereu diferit. Fiecare zbatere e alta. Poate e felul ei de a comunica,de a-mi transmite ceva. Poate așteaptă s-i descifrez mișcările ca pe un cod morse.

   Gata. S-a potolit. Probabil o fi obosit de la atâtea pâlpâiri nedescifrate. Aiurea, a început să danseze iar. Într-un stil cunoscut și înțeles doar de ea. Poate că am niște energii ciudate prin casă. Sau poate că cineva, de undeva, se folosește de lumânare ca să-mi trasnmită ceva. Un mesaj esențial pentru viața mea. O fantomă stă cu un pistol cu apă la câțiva centimetri de flacără, amenințând-o să-mi vorbească, să-mi dea niște semnale clare. Iar eu, neștiutoarea, nu pricep nimic.

   S-a întunecat. Flacăra coboară ușor, face o gaură în ceară. Cred că lumânările merită mai mult respect și atenție. Ar trebui să le privim trăirea. Din momentul în care le aprindem și până în clipa în care se sting. Ne place să ne folosim de ele, să ne facă atmosferă în casă, pe masă, în încăperi unde se consumă iubiri. Ne place să le lăsăm să se joace cu umbrele pe trupurile noastre. Părtașe tăcute la emoții și trăiri. Dar niciodată nu stăm să le privim până la capăt. Pentru că nu avem timp, pentru că ni se pare  inutil și absurd.

   De azi o să încep să privesc lumânarea diferit. Cu mai mult respect. O să vorbesc cu ea, în tăcere. Poate așa o să ajung să-i înțeleg flacăra. Poate o să-mi deschid o școală de citit lumânări. Și o să-i învăț și pe alții s-o privească.

   Mi-ar plăcea să aibă  cineva răgaz și răbdare să-mi privească viața. De la primul meu scâncet, până la ultima suflare. Poate că astfel aș învăța să ard diferit. M-aș obișnui mai ușor cu valurile făcute în ceară.

Porumbei sub pătură

   Pe acoperișul de pe casa din fața geamului meu a apărut o gaură. De la o țiglă spartă. Văd zilnic cum o mulțime de porumbei dispar prin gaura aia. Probabil se adăpostesc de ploaie și frig, mi-am zis. Și-au făcut acolo casă.

   Mereu mi-am dorit să văd ce e înăuntru. Să știu câți sunt, cu ce-și ocupă timpul. Dacă au televizor. Probabil se uită la telenovele de pe canapele tocite, porumbițele gătesc grăunțe prăjite, porumboii discută politică. Toți adunați ca într-o mare familie.

   Azi am sprijinit  o scară mare de zid și m-am urcat pe casă. M-am lungit toată pe acoperișul rece și mi-am apropiat ochii de gaură, să văd lumea de dinăuntru. Nu am văzut niciun televizor, nici grăunțe prăjite, nici vreo canapea tocită. Am văzut un alt cer. O imensitate de un albastru clar. Prin el, păsările zburau într-o mare liniște. Frumusețea imaginii descoperite, mă ținea lipită de țigle. ANu mă puteam desprinde. Aș fi vrut să încap prin crăpătura aia și să mă arunc în absurditatea de cer. Poate, așa, aș fi învățat să zbor. Era multă liniște acolo. Și mult bine.

   Un porumbel s-a apropiat de nasul meu, a fâlfâit din aripi și m-a rugat, gângurind, să-l las să treacă, pentru că vrea să se odihnească un pic pe acoperiș. Că a obosit de la prea mult zbor.

Am coborât de pe scară, și am lăsat porumbelul să iasă.

   Acum, de fiecare dată când mă uit la gaura din acoperiș, știu că dincolo de ea e un alt cer. Mă întreb pe unde o fi ascuns și un alt pământ. Poate că acolo aș învăța să stau mai bine cu picioarele lipite de el.

Trabuc printre copaci

De câte ori simt că o iau razna, că s-a strâns în mine prea multă supărare, durere, neputință și dor, fug desculță pe dealul din fața mea. Mă opresc în mijlocul pădurii și încep să urlu din toți rărunchii. Jivinele se ascund, speriate de țipătul meu. Ele știu că în mine zace o bestie camuflată în chip de înger.

Mă tăvălesc prin țărână, mușc din ea, lovesc crengile cu palmele, mă zgârii cu ele până la sânge, mă dau cu capul de toți copacii. Când mă potolesc revin în oraș, printre animalele citadine. Mai senină, împăcată, liniștită. Zen. Mai ipocrită.

Aseară am avut de țipat câte ceva. Afară ploua. Nu mă deranja. Am ieșit, ca de obicei, desculță spre deal. Pădurea dispăruse. Nu mai era. „Ce să fac cu țipătul din mine?”, m-am întrebat. Aș fi putut să-l înghit. Mi-a stat în gât. Am încercat să-l arunc în groapa de gunoi de la marginea orașului, să-i fac vânt de pe un pod, să-l scufund în Olt. Nu am putut. Țipătul din mine avea nevoie de o pădure. Mă sufoca. Așa că am pornit la drum, să-mi caut pădurea. Cu tălpile goale, am străbătut orașe, văi, am urcat dealuri, am mers pe șosele asfaltate, pe poteci pietruite. Nu am găsit nicăieri niciun copac, nicio nenorocită de pădure. Supărată, m-am așezat pe marginea unui șanț, și-am început să plâng. Am crezut că, poate, lacrimile îmi vor îneca urletul.

De nicăieri,  a apărut o ființă ciudată. Un bărbat de pe o altă planetă. Nu trebuia să-i explic de ce plâng. Știa. M-a luat de mână, fără niciun cuvânt, și m-a dus în cea mai frumoasă pădure pe care am văzut-o vreodată. „Acum poți urla”, mi-a spus.  Cu picioarele rănite de drum, am alergat spre inima pădurii, m-am aruncat în genunchi, mi-am ridicat privirea și mâinile spre cer, pregătită de urlet.

Și-am stat așa, încremenită și mută pe pământ, cu mâinile suspendate în aer și privirea lipită de cer. N-am fost în stare de nimic.

Nu mai știam de ce-am venit. Uitasemce aveam de țipat.

Sprijinit de un copac, bărbatul de pe altă planetă zâmbea senin în timp ce trăgea dintr-un trabuc.

Amor hipic

Știam că potcoavele aduc noroc. Fapt pentru care, atunci când am găsit una pe câmp, am luat-o acasă și am pus-o bine, într-un dulap. Uitasem de ea mulți ani. Într-o zi, fîcând curat prin casă,  am dat de ea printre vechituri. De supărare că bucata aia de fier nu mi-a adus niciun bine, am aruncat-o pe geam. I-a căzut în cap unui tip care trecea pe sub fereastra mea. Bărbatul a leșinat. Sângera. Am coborât rapid, am băgat potcoava în buzunar, să ascund posibila armă a unei crime, l-am luat pe străin în casă, l-am pansat și l-am îngrijit. El, săracul, nu știa ce l-a lovit.

După scurt timp, s-a vindecat. Dar, pentru că ne-am îndrăgostit, nu a mai plecat.

Potcoava am ascuns-o bine, într-un sertar. Nu se știe niciodată cui trebuie să-i mai dau cu norocul în cap.

Festin cu borș și dinozauri

Deschid geamul și mă așez cu coatele pe pervaz. Simt nevoia să trag un pic de aer în plămâni. Pe trotuarul din fața blocului niște copii se jucau de-a dinozaurii. Și-au dat chiar și nume. Unul era Velociraptor, altul zicea că e Tyrannosaurus Rex. O fetiță se uita la cei doi zâmbind în timp ce-și răsucea părul lung din codițe. Dinozaurii și-au pregătit poziția de atac. Pentru că ei voiau o luptă. Nu atât fizică, cât mai mult de intimidare. M-au observat privindu-i. Prezența mea nu i-a deranjat. Dimpotrivă, și-au continuat joaca, bucuroși că au spectatori.

Cu trupurile ușor aplecate înainte, mâinile răsucite la spate, întinse ca de avânt, erau gata de atac. Din ochii lor mici de făpturi inocente, încercau să-și arunce flăcări ucigătoare. Se învârteau unul în jurul celuilalt, într-un țopăit de animal preistoric, fără să se atingă. Scoteau niște sunete auzite prin desene și filme. Se priveau ca doi dușmani de moarte, chiar dacă încă nu au învățat nimic despre ură. Erau foarte haioși. Fetița a început să râdă. La fel și eu. Râdeam cu toată gura, cu tot sufletul care, pentru o clipă, s-a crezut copil.

Băiețiii s-au oprit, la un moment dat, din luptă. Obosiseră. Fetița nu-și mai răsucea codițele. S-au întors toți, mirați, spre mine. Le-am zâmbit ușor rușinată și am intrat în casă. Am început să mă joc și eu un pic. Cu o ceapă, câțiva morcovi, pătrunjel, o țelină și ceva carne. Pentru o ciorbă acră, cu borș, la atac!

Supă de rechin

Plutesc cu barca pe mare fără să-mi fie teamă că mă-ndepărtez de mal. Soarele mă orbește. Îmi apare din larg un rechin. Îi văd aripa care taie apa fără valuri. Mă panichez, încep să mă agit. Ăsta să fie oare sfârșitul? Se pare că da. Nu mai am scăpare. Mă decid să mă arunc în mare, să mă predau colților lui, fără luptă. Oricum, nu știu să înot. Așa că sar împăcată în apă. Ajunsă în mare, deschid ochii să-mi văd călăul.

Când colo, ce să vezi: un peștișor simpatic avea legat de trup, cu o algă, un triunghi alungit de plastic ca o aripă de rechin. Se dădea drept prădător. Alt pește avea pictat pe solzi litera S – se credea Superman. Unul era acoperit cu o scoică de care erau lipiți niște țepi și zicea că-i arici.

De fapt, în adânc era o mare petrecere. Un carnaval marin. Speriați de mine, peștii s-au ascuns după corali și stânci. Eu mă uitam la ei cu ochii ieșiți din orbite cum dispar panicați. Mă scufundam încet.

Livadă de martie

Alunec ușor în somnul cu nori desenați pe așternut. În timp ce stelele se îngrămădesc toate deasupra mea și luna ciobită se agață de cer, din mine încep să se desprindă bucăți.
Picioarele-mi devin inerte, o mână se rupe din cot, îmi intră sub cap și mi se lipește de-o ureche. O las acolo. Mi-e lene, mi0e somn. Cercelul cu formă pătrată îmi face  dungi egale pe piele. Îmi amorțește brațul. Părul despletit îmi sufocă perna, o șuviță îmi gâdilă pleoapa. Încerc să o ignor. Nu pot. O dau la o parte cu palma, apoi îmi schimb poziția. Îmi strâng genunchii la piept, mă fac ghem.

Fără să vrea, pumnul îmi lovește un sân. Îl mânghâi ca pe un prunc rănit și adorm așa, cu palma sub el. Îmi ascult respirația, până nu o mai aud deloc. Adorm.

Gândurile eliberate, ținându-se de mână, mă părăsesc. Evadează din mine, trecând prin geam precum degetele ude prin ghemotocul de spumă de baie. Au o întâlnire. Cu gândurile lui. Pe acoperișul unei case străine.

Acolo, pe țiglele reci, au stat la taifas. Și-au spus tot ce aveau de zis. Fără perdea, fără complexe, fără menajamente. S-au certat un pic. Și-au șoptit cuvinte de amor. Și-au țipat cuvinte de alint precum tâmpitule, nebuno, cretinule, bulino. Au râs cu poftă, descătușând inhibiții. Eliberate de trupurile noastre, s-au strâns în brațe, tare de tot, s-au iubit nebun, și-au lăsat urme pe margini de gând. S-au rostogolit la înălțime, au distrus vreo șapte țigle. Un câine a început să latre, deranjat de zgomote, respirații sacadate și țipete necontrolate.

Spre dimineață, ale mele gânduri s-au întors în mine, ale lui au fugit acolo unde trupul lui dormea, la capăt de lume. Noaptea următoare se vor întâlni iar. Pe un alt acoperiș. Din alt oraș, cu alte străzi, alte clădiri și culori.

M-am trezit ciufulită, cu colțurile gurii lipite de pereți, într-un zâmbet suspect. Mi s-a părut că cineva, în vis, m-a făcut nebună. Cobor din pat și mă apropii de geam. Mă bate un gând în retină.

Pe casa din față, doi porumbei stau lipiți pe o țiglă intactă. Un câine aleargă fericit pe străzile pustii în timp ce doarme ghemuit pe pământ, cu lanțul de gât.

Ziua muzei fără dop

Și-a luat două zile de concediu. A cumpărat prăjituri de patru feluri, o sticlă de șampanie, alune, saleuri. La douăsprezece fără un sfert, noaptea, totul era pregătit. Masa pusă, șampania desfăcută, lumânări parfumate prin toată casa. O adevărată atmosferă de sărbătoare. S-a îmbrăcat cu rochia nouă, și-a coafat părul lung, s-a așezat pe canapea, și-a pus laptopul în brațe a deschis facebook-ul și aștepta. Încă cinci minute și prietenii virtuali vor începe să-i ureze „La mulți ani!”

A stat așa, cu laptopul în brațe, 24 de ore. S-a bucurat de fiecare urare, gând, cuvânt. A primit și flori. Multe. Și ursuleți de pluș. Și câteva GIF-uri. Cineva i-a compus chiar și câteva versuri. Le-a mulțumit la fiecare în parte. A băut toată șampania. A gustat și din prăjituri. Lumânările s-au stins, ziua a trecut și a venit alta.

Noaptea târziu s-a pus în pat, gândindu-se la frumoasele mesajele primite. Ziua următoare le va citi iar.

La anul o să cumpere și niște fructe.