Categorie: Pastile de inimă

Eros și cafea cu lapte

Mă pregătesc de duș. Îmi scot pijamalele de pe mine și le las pe jos. Degetele de la picioare ating materialul moale. Simt o căldură ciudată pe textilă. Tălpile mele sunt reci. Le pun pe pijamale. Urc pe ele. Le frământ, le mototolesc cu tălpile. Încep să mă încălzească ușor la picioare.

Nu am simțit niciodată în felul acesta căldura. Nu era o căldură de la soare, de la calorifer, de la focul din șemineu. Era căldura corpului meu. Pe care eu o călcam în picioare. Stăteam ca nebuna pe materialul ăla și mă gândeam că acolo, pe cârpa aia, e somnul de azi noapte, cu vis cu tot, e „Majesty” de la Madrugada ascultată dimineața devreme în căști, sunt vorbele pe care le-am spus și alea pe care le-am tăcut, e aroma cafelei cu lapte. E tot ce sunt. Încălzit la 37 de grade Celsius.

Sunt în lift cu un bărbat frumos şi elegant. Amândoi urcăm la acelaşi etaj. Parfumul lui mă zăpăceşte, îmi incită simţurile şi imaginaţia. Îmi trec uşor degetele prin părul despletit. El fixează numerele de pe panou. Eu îmi masez încet gătul. El îşi lărgeşte nodul de la cravată. Atmosfera se încinge. Eu mă rog să se blocheze liftul, ca-n filme. Liftul se blochează.

Mă blochez şi eu. Încep să mă agit şi să ţip. Lovesc disperată uşa cu pumnii. Un vecin ne eliberează. Bărbatul frumos vrea să-mi zică ceva. Eu dispar ciufulită. El rămâne mut.

Ca-n filme.

207

Mi-aș dori să fiu într-o cameră mică de hotel, cu pereți apropiați, între care sentimentele să stea înghesuite, emoțiile să se sufoce. Câteva lumânări aprinse într-un întuneric complice, întinsă pe un pat străin, încolăcită peste tine ca o iederă, să ascultăm ceva de Bach, să te joci cu degetele în părul meu. Să agățăm timpul în cui, ca pe un suvenir. Să ne citim biografia pe centimetri de piele. Să ne găsim răspunsuri în respirații necontrolate.

Să fim.

Semn de carte

Am un semn de carte la care țin foarte mult. L-am plimbat din carte-n carte, printre coperți. Semnul ăsta a atins cuvinte, a tăiat pagini, a cunoscut povești, a descoperit oameni. De câteva ori s-a lipit și de piele. Atunci când adormeam pe el. L-am plimbat prin lume. În țări străine, camere de hotel, gări aglomerate, pe nisipuri cu scoici aduse de mare.

Semnul meu de carte e pauza dintre file. E așteptarea. E aducerea aminte. E punctul și virgula poveștii. Nu e pus niciodată la-nceput. Niciodată la sfârșit. E parte din carte. E ghilotina care omoară ficțiunea și te aruncă în realitate.

Semnul de carte e timpul oprit în poveste. Nu în viață. Pentru că ea, viața, te așteaptă să o continui, de acolo de unde ai lăsat-o, preț de câteva pagini. Pagini care te-au rupt un pic din ale tale pentru o pauză de o poveste.

O poveste ca un semn de carte înfipt în realitate.

Vizită în așternut

Stau întinsă pe pat, aproape adormită, cu capul într-o parte. Îl văd cu coada ochiului cum se apropie de mine tiptil. Îl las să-mi facă ce vrea. Îmi atinge degetul, apoi ușor brațul. E atât de delicat. Urcă spre umăr, pe gât, mi se face pielea de găină, îl simt pe față, când e aproape de buze îl opresc, de teamă să nu-l înghit.

Habar n-am de unde a apărut păianjenul ăsta în așternutul meu. Îl apuc ușor, cu două degete, să nu-l strivesc, apoi îl las să-și întindă pânza pe o carte de povești.

Eu nu mai cred în basme.

Ochiul de sub pătură

Sunt oameni care, atunci când le vorbești, se uită la tine cu o privire goală. Care nu-ți transmite nimic. O privire seacă. Și sunt oameni cu niște ochi care te pătrund până nu mai știi de tine. Te fixează în timp ce te ascultă de îți uiți vorbele. Devii sfios. Și-ți vine să te acoperi, să arunci o pătură pe tine. Să-ți ascunzi interiorul pe care aceștia parcă reușesc să-l vadă. Tot. Dintr-o singură privire.

Și sunt oameni în privirea cărora te simți ca acasă. Acolo, în ochii lor, găsești liniște, cald și bine. E confortabil să vorbești cu oameni care știu să te privească când ai ceva de spus. Sau de tăcut.

Îmi plac oamenii care știu să te privească.