Categorie: Picături

E dimineață, încă întuneric și peronul e aproape gol. O ninsoare măruntă și un vânt ușor ne face un pic să zgribulim. O voce răgușită anunță sosirea trenului. Mă lipesc de tine, ne strângem tare în brațe. Mă săruți. Mă agăț de clipă, mi-e teamă să dispară. Trenul se oprește, ușile se deschid. Urci în vagon, eu rămân pe bucata rece de piatră. Trenul se pornește, nu te mai văd. Știu, trebuie să mă urnesc din loc. E timpul să plec. Nu pot. În ghete am plumb, în mine un gol. Un bătrân, de pe o bancă mă privește. Înțelege. Îi zâmbesc apoi plec. La ieșirea din gară văd urmele noastre rămase prin zăpadă. Calc pe urmele pașilor tăi, spre înapoi. Două tălpi suprapuse, în direcții diferite.
Intru în casă, liniște, o mare liniște. O lumânare încă pâlpâia pe masă. Cafeaua ți-a rămas în ceașcă. O beau pe toată, încet. Afară ninge mărunt. Urmele noaste se sufocă sub alb. Un alt tren oprește în gară. Alte despărțiri se transformă în plumb.

Introduc cheia în ușă. Vin de la soare, în cameră e întuneric și ochii nu reușesc să deslușească în interior. O singură dâră de lumină intră prin draperie, se vede piața plină de apă, plouase toată dimineața fără oprire. Pe covor, obosit, abia mișcându-se, abia rotindu-se printre papuci și lenjeria aruncată peste tot, un porumbel. Pare foarte bătrân și bolnav. Încerc să-l prind în palme și să-l așez pe pervaz, să plece din cameră. Sare pe pat, pune capul pe pernă și începe să-mi povestească istoria vieții lui. De când se știe a agățat beteală albă de streșinile caselor. Acum e târziu, oamenii își văd prea bine umbrele și l-au izgonit. Le e frică de el.

Desculță, despletită precum o noapte prinsă la furat în zorii zilei, grăbită și înfrigurată, m-am oprit ieri și m-am așezat pe trotuarul din fața parcului. Plutesc covrigii calzi în mâinile oamenilor, blana câinilor aruncă tonuri calde în cenușiul străzii, eu stau. Îmi întind picioarele peste o baltă minusculă. Și-mi par, așa, dezgolite, un pod peste ocean.

Uneori plouă fără ca norii să-mi ceară voie. Stau acolo, sus, agățați în cuie pe cârpa aceea albastră pe care o numim cer, iar noi suntem spectatori la plânsul lor sacadat. Cad picături pe cearșafuri – tobe cu pielea întinsă prost – și îmi ridic fața spre aburii umezi. Se aud sunete, ritm, mici pocnete din vârful degetelor, ca un roi de africani mici, puși pe glume în toiul nopții.

Rânduiesc pietrele cât pot de bine, le șlefuiesc cu mâneca de la rochie și mă așez în genunchi pe malul apei. Îmi place cum vine noaptea, cum alunecă printre vârfurile copacilor și se mai agață uneori într-o coadă de veveriță. Pun două pietre albe pe ochi. Semăn cu o locomotivă mică ce iese din tunel, cu baterii proaspete.

Mă strâng atunci când pășesc oamenii peste pietrele mele, de fiecare dată când șirul de scoici agățate în bătaia vântului îmi aduce aminte de sunetele tale. Am intrat din nou pe străduța aceea îngustă și mi-am plimbat palmele pe pereții caselor. Îmi miros acum a var vechi, a fum de brad și a perechi pierdute prin oraș.

Am furat scoici din mare, şi mi-am făcut mărgele, flori din pădure, şi mi-am făcut buchet, pietre din stâncă, şi mi-am făcut casă.
Pe mine mă fură viaţa, să mă facă pământ.

Cobor. Am să ating fundul gropii, pietrele, voi ronțăi firele de iarbă din perete și am să mai strâng în căuș boabele de ploaie care cad în timpul nopții. Crăpăturile din buze se vor umple și ele. Am să învăț limba vietăților ascunse în pământ. Nu am chibrit în buzunar. Mi-a trecut prin minte să dau foc sforii și să rămân aici.

Am fost stea. Acum sunt praf. Dacă mă plouă cu lacrimi, devin lut. Din care modelezi un chip. Pe care-l însufleţeşti cu un zâmbet şi-un răsărit de soare. Apoi îi promiţi marea cu sarea. Praf în ochi.

 

Plăteşte rate la bănci, taxe, facturi, nimicuri, munceşte să poată mânca, începe ziua de luni cu gândul la vineri. Apoi, să scape de toate astea, intră în cămăruţa din spate, printre foi împrăştiate şi creioane tocite, închide uşa şi-ncepe să scrie. Despre adevărata lume în care vrea să fie.

Am invitat-o la mine, la un ceai. Am vorbit mult. Ea a zis că-i târziu și m-a rugat să-i împrumut niște bani să cheme o mașină, să plece acasă. Eu am insistat să rămână până dimineață. Ea a rămas cinci ani. Acum îmi reproșează de ce n-am lăsat-o în noaptea aceea să plece. Pentru că, în noaptea aia, n-aveam bani de taxi. De-aia.

Mereu am auzit vorbindu-se despre echilibru. Și măsură. În tot. Eu nu prea știu unde și când să mă opresc. Nu mă pricep să țin talpa pe linia aia de mijloc. Așa că am început să mă antrenez la circ. Stau toată ziua cocoțată la-nălțime, pe o sfoară. Învăț să merg drept și-n echilibru.

După multe antrenamente n-am reușit să fac mare lucru. Tot mi-e teamă să stau pe clădiri înalte, pe margini de poduri, pe balustrade de balcon. În schimb în iubire merg fără probleme  la înălțimi cosmice, pe-o dungă subțire, legată la ochi. Fără nicio plasă de siguranță. Doar cârlige puternice. Care mă țin agățată de nori.

Când era vreme urâtă, bunicul se închidea în atelier şi mai ieşea doar seara târziu. L-am întrebat odată ce face acolo, atâtea ore. Mi-a zis că-i treabă complicată, de bărbat. Într-o zi l-am pândit printr-o crăpătură. Stătea pe-o ladă veche şi vorbea c-o barză de lemn, în timp ce-i şlefuia ciocul.

Merg. Îmi place strada. Șerpuirile ei mă trezesc din somn. Sunt beată, soarele mi-e alcool diurn, ating semafoarele cu vârful degetelor. Îmi curg în păr picături roșii și verzi. E un spiriduș, acolo, urcat pe stâlp, care mă amenință cu pensula. Vreau să-l trag către mine, să-l ascund în poșetă.

Tablourile mele au obosit. Vor și ele acuarele noi.