Categorie: Picături

Uneori trag cu ochiul la fotografia ta pe care am ascuns-o într-o carte. Mă uit la ea doar un pic. Fără s-o ating. De teamă să nu mi se lipească de degete, de buze, apoi de piept de unde s-ar putea să n-o mai pot lua. Iar chipul tău va rămâne, cine ştie cât, imprimat pe sânul meu stâng.

A pus un bolovan sub geamul ei ca să se urce pe el, să o poată vedea. O urmărea cum îşi pieptăna părul lung şi ondulat. În fiecare seară o admira de la fereastră, fără ca ea să știe. Ieri nu a mai găsit bolovanul. În locul lui era un scaun şi-un bilet:
„Urcă-te pe el, ca să mă vezi mai bine.”

Viața l-a împins să pună punct. De vreo patru ori. La distanțe egale de timp. Eu am unit sfârșiturile lui cu tot atâtea iubiri drepte, constante. Și-am ridicat ziduri, izolându-ne într-un cub. Între cei patru pereți, ne-am creat o lume, a noastră. Fără ferestre spre afară. Doar cu vedere spre noi.

Obişnuiesc să mă împotmolesc în spaţiul dintre cele două cuvinte fără diacritice. Îl zic pe TE cu avânt, apoi mă clatin în golul dintre cuvinte. IUBESC-ul îmi porneşte din mine urlând (nu ştiu exact din care cotlon), se caţără până în gât, apoi se ghemuieşte acolo, până devine nod.

Dac-ai fi zăpadă, te-aş lua în palmele calde şi te-aş face bulgăre. Pe care l-aş izbi de-un zid. Apoi, te-aş recupera de pe perete într-un pahar. După ce te-ai face apă, te-aş bea dimineaţă pe stomacul gol.
Să-mi înec fluturii.

A avut multe relaţii. Mai scurte, mai lungi. În funcţie de necesităţi. Cu zugravul a stat un an. Cu instalatorul, până i-a reparat ţeava. Cu ăla care i-a făcut mobila, a stat o vară. Acum are casa pusă la punct. Îi mai trebuie un meseriaş care să-i facă curte. Pentru o viaţă.

De plictiseală, mestec gumă. Nu una. Zece deodată. Cu gust de zmeură. Mă dor maxilarele de la mestecat. Fac un balon uriaş care mă ridică la nori. Un omuleţ grăsuţ cu aripi trage cu un arc. Săgeata lui îmi sparge balonul. Noroc că m-a prins un tip.
Mi-a spus că miros a zmeură.

O privește de la bar. Se duce la ea şi-ncepe să-i vorbească. Ea tace. O întreabă ceva, ea nu-i răspunde. Îi spune că-i dă o sută de lei dacă-i zice orice, să-i audă vocea. Ea, nimic. Tace. Bărbatul, dezamăgit, renunţă şi se-ntoarce la bar. Înainte să plece, ea scrie un bilet și-l lasă pe masă. El îl citește: „Nu pot vorbi de mică. Îţi dau două sute de lei dacă-mi vorbeşti şi mâine.”

I-a pus un inel pe deget, apoi a închis-o. Într-un apartament de două camere, la parter. Toată ziua gătit, curat, spălat. După douăzeci de ani a fugit. Pâna la prima intersecţie. N-a ştiut încotro s-o apuce. A luat un kil de morcovi şi s-a întors. Să facă o ciorbă cu borş.

Am ieșit din magazin, mi-am pus ochelarii pe ochi și tu ochii pe mine. Afară era soare, eu m-am făcut că plouă. M-ai urmărit vreo două străzi, un semafor, un parc, câteva blocuri, o vară, un Crăciun. Azi nu te-am mai văzut. Cred că ai obosit. Acum te caut aiurea pe străzi, să-ți zic că-mi lipsești.

Îl caută în cartea de povești cu file tocite, în colecția de avioane de pe raftul prăfuit, în leagănul din spatele casei. Copilul din el nu mai e. Știe să-l găsească doar ea. Când râd ca nebunii și se aleargă prin casă, zburliți și desculți. Apoi o așează delicat pe pat. Și redevine, ușor, bărbat.

Ca să pot spune poezia la serbare fără să mă bâlbâi, obişnuiam să ţin în mână ceva. Un creion, o ață, o bucată de hârtie. Odată, am luat în grabă o piuneză. Am strâns pumnul atât de tare încăt vârful mi-a pătruns pielea. Sângele se prelingea din pumn, eu continuam să recit.
Acum, când am emoţii mari, ating semnul din palmă şi-mi trece.

A aşteptat-o în curtea grădiniței, sprijinit de zid. Când a apărut, a întrebat-o dacă vrea să fie iubita lui. Fetița a început să mestece gumă, să-şi împletească codițele, să-şi aranjeze fustița. În loc de răspuns, i-a dat un pupic şi a fugit.
El a rămas cu guma ei de zmeură lipită pe obrazul stâng.

Bătrânul a început să fure zâmbete de la cei care aveau prea multe. Le dosea într-o lădiţă pe care o purta toată ziua cu el, sub braţ. Voia să le împartă veselie celor triști. Azi a alunecat pe gheață și a scăpat lădița. Zâmbetele s-au împrăştiat prin zăpadă. Apoi s-au lipit toate de el.
Bătrânul a murit de râs.

Nu are bani, dar are un costum mişto. Pe care-l îmbracă în fiecare sâmbătă. Alege o nuntă sofisticată, se aşază la masă lângă invitați, mănâncă pe săturate și bea până-și potolește setea. La plecare fură o prăjitură, o friptură, să-i ajungă toată săptămâna.
Ieri a furat mireasa. De tot. Să-i ajungă o viaţă.