Plăteşte rate la bănci, taxe, facturi, nimicuri, munceşte să poată mânca, începe ziua de luni cu gândul la vineri. Apoi, să scape de toate astea, intră în cămăruţa din spate, printre foi împrăştiate şi creioane tocite, închide uşa şi-ncepe să scrie. Despre adevărata lume în care vrea să fie.

Păcat înrămat

   Dacă m-aș decide să vin până la tine, ai putea să mă aștepți la margine de oraș. Să mă duci până într-o piață de legume. Să mă iei de mână și să mă plimbi printre tarabe pline cu zarzavaturi și fructe. Să cumpărăm câteva roșii. Să intrăm într-un magazin de unde să luăm niște mâncare și o sticlă de vin. Eu o să vreau și o pungă de pufuleți. O să ne sărutăm printre rafturi, undeva prin spate, pe la raionul de detergenți. Acolo nu va fi lume prea multă. O să vrei să te lipești de mine, să-mi ridici ușor fusta și să mă strângi de coapse. Să-ți bagi degetele în carne. Pentru că nu o să mai avem răbdare. Pentru că o să ne fie foame și sete de noi. Pentru că pielea va tremura și va cere.

   Afară o să fie un aer cald. Poate prea cald. Dacă o să trecem pe lângă o biserică, eu o să-ți propun să intrăm, ca să ne răcorim un pic. Dacă înăuntru o să se întâmple un botez cu lume îmbrăcată frumos și plânset de copil, noi o să ne așezăm undeva la margine, pe niște scaune înalte. O să așteptăm să rămânem singuri cu liniștea și cu lumina colorată de vitralii. Fără ca să ne rugăm, doar ca să fim.

   Apoi o să închiriem o cameră, undeva prin centru. Eu o să te implor să oprești un pic timpul. Singurul lucru pe care vei putea să-l oprești va fi gura mea, pe care o vei închide cu buzele tale. Dar nu de tot. Pentru că adori să-mi auzi plăcerea pe care o vociferez. Eu mă voi minuna din nou de atingerea ta, nefiresc de știută. Simțită parcă din alte vieți trecute. O să ne potolim poftele într-un pat masiv sprijinit pe butuci. Dorințele din noi n-ar rezista la ceva fragil. O să ne iubim în neștire, indiferenți la vremea de-afară, la ceasul din perete, la oamenii de pe străzi, la lumea și rostul pe care îl vom lăsa la ușă, pe dinafară. Sub preș ne-am ascunde păcatul. Dacă aș fi avut în cap vreun discurs pe care-aș fi vrut să ți-l spun, acolo, în patul ăla masiv nu am să-ți mai zic nimic. Nu vom avea  timp de prea multe vorbe. Fiecare cuvânt ar fi o risipă. Vom avem nevoie să ne simțim, nu să vorbim. Am cunoscut multe tăceri. Dar parcă cea mai minunată dintre toate e tăcerea de după iubire. Când, epuizată și mută, simt fericire. Și sens în toate. Și inutilitate.

   Am putea să gătim ceva. De exemplu niște paste. Mi-ai pune un pahar de vin rece, de la frigider. Eu l-aș bea prea repede și m-ar ameți. Tu ai râde de mine. După masă am sta tolăniți pe fotolii și-am discuta despre oameni, răutăți, credință. Eu te-aș privi fascinată de discursul tău înțelept, de vocea ta gravă și de obiceiul cu care-ți tragi tricoul de pe burtă cu două degete, apoi te atingi la nas în timp ce vorbești. Un tic pe care-l remarc dar de care nu-ți zic nimic. Doar zâmbesc.

   Atunci când vine noaptea și vremea de somn, eu nu o să vreau să adorm. De teamă să nu treacă. Să nu dispară momentul. Mă voi agăța cu unghiile și dinții de timp. O să-i bat minutarele în cuie. O să decorez cu ele pereții și apoi o să le ignor. Ele o să se desprindă și-o să se înfigă în mine, ca să mă rănească. Și ca să-mi aducă aminte că timpul se mișcă. Te-aș ruga să stai lipit de mine toată noaptea, să te simt aproape. Să nu lași niciun centimetru să ne despartă, să mă strângi în brațe și să-mi respiri în ceafă. Dimineață ne-am trezi sfioși. Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată. Apoi aș face cafeaua la ibric. Caimacul ți l-aș pune cu lingurița în ceașcă. Ne-am tolăni în pat și ne-am bea cafeaua într-o tăcere matinală. Soarele ne-ar încălzi pereții. Și ne-ar acoperi tristețea mascată de zâmbete și conversații decente.

  Am ieși într-un târziu pe ușă, la normalitate. Ne-am lua de sub preș păcatul și l-am face tablou, pe care l-aș duce cu mine, sub braț, până la margine de oraș. Aș trece fraudulos în realitate cu un păcat înrămat. Mi s-ar prelinge culorile în piele și-n fiecare celulă. Mi-ar schimba cromatica sufletului și mecanica inimii.

Dacă m-aș decide să vin până la tine, aș vrea să mă aștepți la margine de oraș și să mă duci până la capăt de lume. O lume străină de normalitate, în care se legalizează păcatul. Și se mănâncă pufuleți.

Am invitat-o la mine, la un ceai. Am vorbit mult. Ea a zis că-i târziu și m-a rugat să-i împrumut niște bani să cheme o mașină, să plece acasă. Eu am insistat să rămână până dimineață. Ea a rămas cinci ani. Acum îmi reproșează de ce n-am lăsat-o în noaptea aceea să plece. Pentru că, în noaptea aia, n-aveam bani de taxi. De-aia.

Mereu am auzit vorbindu-se despre echilibru. Și măsură. În tot. Eu nu prea știu unde și când să mă opresc. Nu mă pricep să țin talpa pe linia aia de mijloc. Așa că am început să mă antrenez la circ. Stau toată ziua cocoțată la-nălțime, pe o sfoară. Învăț să merg drept și-n echilibru.

După multe antrenamente n-am reușit să fac mare lucru. Tot mi-e teamă să stau pe clădiri înalte, pe margini de poduri, pe balustrade de balcon. În schimb în iubire merg fără probleme  la înălțimi cosmice, pe-o dungă subțire, legată la ochi. Fără nicio plasă de siguranță. Doar cârlige puternice. Care mă țin agățată de nori.

Când era vreme urâtă, bunicul se închidea în atelier şi mai ieşea doar seara târziu. L-am întrebat odată ce face acolo, atâtea ore. Mi-a zis că-i treabă complicată, de bărbat. Într-o zi l-am pândit printr-o crăpătură. Stătea pe-o ladă veche şi vorbea c-o barză de lemn, în timp ce-i şlefuia ciocul.

Vântul nebun

  Nu-mi place vântul. Ăla puternic, nebun. Niciodată nu l-am suportat. Îmi dă o stare de nervi, de disconfort. Aseară, auzindu-i foșnetul, am încercat să-mi explic de ce mă enervează atât de tare, să-mi înțeleg revolta. Așa că mi-am pus coatele pe pervazul de la geam și l-am urmărit. Copacii se clătinau în toate direcțiile, iarba se apleca spre pământ, un geam s-a trântit cu putere mușcând din perdea, o haină a zburat de pe o sârmă, o pălărie a căzut de pe capul unui bătrân, o femeie se străduia să-și acopere picioarele cu fusta ridicată de vânt, un copil alerga după niște foi desenate, o fată încerca să-și prindă cu o agrafă părul despletit, un tânăr își îmbrățișa iubita zgribulită.


Îmi plăceau toate imaginile astea. Vântul născocea povești interesante. Atunci am realizat că, de fapt, zgomotul lui mă irită. Felul în care pulsează cu violență, spintecă aerul cu putere, se strecoară prin crăpături, îmi zgârie timpanul, îmi deranjează liniștea. Apoi, m-am gândit că poate vântul este un mod al pământului de a vorbi. De a ne spune supărările lui, că sigur are și el câteva. Nici omul nu e mereu tăcut. Uneori strigă, se agită, clatină minți și suflete.


Poate că, atunci când vântul vuiește nebun, e pentru că pământul țipă. Țipă prin frunze, prin iarbă, prin geamuri trântite, păr despletit, hârtii duse aiurea, fuste ridicate și haine desprinse de pe sârme. Țipă ca un copil care plânge și nu știi de ce.
Pe copil îl iau în brațe și încep să-l legăn până îl liniștesc.

  Vântului n-am ce să-i fac. Nu-l pot liniști. Și cred că de asta mă enervează atât de tare. Pentru că știu că-l doare pământul. Și nu-l pot potoli. Pot doar să-l ascult. Și să aștept să tacă.

Merg. Îmi place strada. Șerpuirile ei mă trezesc din somn. Sunt beată, soarele mi-e alcool diurn, ating semafoarele cu vârful degetelor. Îmi curg în păr picături roșii și verzi. E un spiriduș, acolo, urcat pe stâlp, care mă amenință cu pensula. Vreau să-l trag către mine, să-l ascund în poșetă.

Tablourile mele au obosit. Vor și ele acuarele noi.

M-a invitat la el la cină. Cât timp a fugit la baie, eu i-am inspectat rapid bucătăria. Dulapul era plin de cutii de medicamente. M-am întristat. Ca să-i arăt că-i sunt alături la bine și la greu, i-am devenit soție. Apoi, i-am făcut curat în bucătărie.

În cutii avea condimente. Nu medicamente.

Am visat că iubesc liliacul. Că putem fi prieteni, amanți, am visat toată noaptea că mă poate însoți peste tot și că mă pot bucura de frumusețea lui. De culori, de miros, de felul în care se leagănă în vânt. Spre dimineață, când soneria telefonului mă ciupea de ureche, m-a dezamăgit. Nu a vrut să intre în viața mea. A rămas agățat în copac, cu capul în jos, bolund, cu ochii cârpiți.

Neîntâmplatele

   M-am trezit în ziua care nu s-a întâmplat încă, mi-am luat pe mine rochia pe care urma să mi-o cumpăr mâine, am ieșit din casă și m-am dus la gară. Am urcat în trenul care nu a venit niciodată și m-am dus departe, în orașul care nu mă aștepta. Acolo, am umblat aiurea pe străzi care nu duceau nicăieri. Habar n-aveam ce căutam. Probabil speram să-ntâlnesc un miracol real. De la atâta umblat, am obosit. Pantofii pe care nu îi purtam mi-au făcut răni la picioare. Firicele de sânge inexistent se prelingeau pe călcâie. M-am așezat pe o bancă, la soare. Am închis puțin ochii, să mă odihnesc. Când i-am deschis, în fața mea stătea cel mai frumos bărbat neîntâlnit. M-am îndrăgostit de gestul pe care nu l-a făcut, de îmbrățișarea pe care nu a avut curajul să mi-o dea, de toate cuvintele pe care nu a știut să mi le spună. L-am iubit toți anii pe care nu i-am avut împreună, toate diminețile fără cafeaua făcută de el la ibric. Mi-am iubit toată viața aia netrăită. Nu i-am cerut niciodată luna de pe cer, nu i-am cerut niciodată nimic imposibil. Pentru că în lumea aia ireală le aveam pe toate. Și stelele, și luna, și marea cu sarea, fericirea și perfecțiunea.

   Într-o zi i-am cerut ceva după care tânjeam cu ardoare. Un sentiment adevărat. Doar unul singur. Nu a putut să mi-l dea. Așa că am plecat. La aceeași gară în care am coborât, am așteptat pe peron un tren. Au apărut vreo cinci. Toate plecau cu o mare viteză în aceeași direcție. Spre realitate.

Răbdare de ceară

   Afară încă e lumină. În casă e liniște. Aprind o lumânare mare, roșie, consumată mai mult de jumătate. Îmi pun muzică în căști și ascult Estas Tonne. Îmi place cum ciupește tipul corzile. Fiecare acord de chitară mă pișcă de piele și carne, face valuri în mine. Mă uit la flacăra din lumânare. E înaltă. Și parcă tot crește. Poate ar trebui să-i tai un pic din fitil. Să-i potolesc avântul. Dar îmi place să o văd așa, înălțându-se. Stă dreaptă, înțepenită, ca un soldat ieșit la apel. Apoi începe brusc să se zbată. Toate geamurile sunt închise. Nu e niciun curent. Nicio adiere. Firicele de praf au încremenit suspendate în aer. Nu înțeleg din ce motiv flacăra se agită atât de tare.  Mă gândesc că are viață scurtă. De ce ar sta potolită? E liberă preț de câteva ore să se destrăbăleze cum vrea flama ei. Poate-și dorește doar un pic de atenție. S-o fi plictisit să ardă aiurea, la pereți. Așa că, mă așez comod pe canapea și o privesc cu relaxare. Se zbate și mai tare. De obicei, eu când sunt privită mă cam fâstâcesc. Se pare că ei îi place. Se cam dă în spectacol. Pâlpâie în toate direcțiile, într-un ritm neregulat, mereu diferit. Fiecare zbatere e alta. Poate, dacă aș găsi două mișcări identice, aș reuși să o descifrez ca pe un cod morse.

   Gata. S-a potolit. Probabil o fi obosit. Aiurea, a început să danseze iar. Într-un stil cunoscut și înțeles doar de ea. Poate că am niște energii ciudate prin casă. Sau poate că cineva, de undeva, vrea să-mi transmită ceva, folosindu-se de lumânare. O fantomă stă cu un pistol cu apă la câțiva centimetri de ea, amenințând-o să-mi vorbească, să-mi dea niște semnale clare. Iar eu nu pricep nimic.

   S-a întunecat. Flacăra coboară, face ușor gaură în ceară. Cred că lumânările merită mai mult respect și atenție. Ar trebui să le privim din momentul în care le aprindem și până se sting. Ne place să ne folosim de ele, să ne facă atmosferă în casă, pe masă, în încăperi unde se consumă iubiri. Ne place să le lăsăm să se joace cu umbrele pe trupurile noastre. Părtașe tăcute la emoții și trăiri. Dar niciodată nu stăm să le privim până la capăt. Pentru că nu avem timp, pentru că e inutil și absurd.

   De azi o să încep să privesc lumânarea diferit. Cu mai mult respect. O să vorbesc cu ea, o să tăcem împreună. Poate așa o să ajung să-i înțeleg flacăra. Poate o să-mi deschid o școală de citit lumânări. Și o să-i învăț și pe alții s-o privească. Să se oprească din mers preț de-o lumânare.

   Mi-ar plăcea să aibă  cineva răgaz și răbdare să-mi privească viața. Poate aș învăța să ard altfel. M-aș obișnui mai ușor cu valurile făcute în ceară.

Cotrobăi prin laptopul lui. Deschid un filmuleț suspect. Era el cu una. În patul nostru. Nu le văd fețele. Doar trupurile, zvârcolindu-se într-un sex sălbatic, pervers. Destrăbălata. Părul răvășit îi alunecă de pe față, descoperindu-i chipul. Eram eu.

Nesimțitul. Putea să-mi spună că vrea să mă filmeze. Îmi aranjam părul altfel.

Porumbei sub pătură

   Pe acoperișul de pe casa din fața geamului meu a apărut o gaură. De la o țiglă spartă. Văd zilnic cum o mulțime de porumbei dispar prin gaura aia. Probabil se adăpostesc de ploaie și frig, mi-am zis. Și-au făcut acolo casă.

   Mereu mi-am dorit să văd ce e înăuntru. Câți sunt. Cu ce-și ocupă timpul. Au televizor, se uită la telenovele de pe canapele tocite, porumbițele gătesc grăunțe prăjite, porumboii discută politică? Toți adunați ca într-o mare familie.

   Azi am pus o scară mare și m-am urcat pe casă. M-am lungit toată pe acoperișul rece și mi-am apropiat ochii de gaură, să văd lumea de dinăuntru. Nu am văzut niciun televizor, nici grăunțe prăjite, nici vreo canapea tocită. Am văzut un alt cer. O imensitate de un albastru clar. Prin care păsările zburau într-o mare liniște. De atâta frumusețe nu mă puteam desprinde de pe țigle. Aș fi vrut să încap prin crăpătura aia și să mă arunc în absurditatea de cer. Poate, așa, aș fi învățat să zbor. Era multă liniște acolo. Și mult bine.

   Un porumbel s-a apropiat de nasul meu, a fâlfâit din aripi și m-a rugat gângurind să-l las să intre, că vrea să se odihnească un pic pe acoperiș. Că a obosit de la prea mult zbor.

   Acum, când mă uit la gaura aia, știu că dincolo de ea e un alt cer. Mă întreb pe unde o fi ascuns și un alt pământ. Poate că acolo aș învăța să stau cu picioarele lipite de el.

Îmi este sete. Mai mult ca niciodată îmi este sete și nu pot să beau. Mă uit la ploaie, la vântul care îți așează norii pe umeri, mă uit și aștept să beau din tine toate apele cerului. Sunt râuri. Ale tale curg. Ale mele ies din mine. Mai rău ca nicicând, mi-e sete.

De tine.

Trabuc printre copaci

De câte ori simt că o iau razna, că s-a strâns în mine prea multă supărare, durere, neputință și dor, fug desculță pe dealul din fața mea. Mă opresc în mijlocul pădurii și încep să urlu din toți rărunchii. Jivinele se ascund, speriate de țipătul meu. Ele știu că în mine zace o bestie camuflată în chip de înger.

Mă tăvălesc prin țărână, mușc din ea, lovesc crengile cu palmele, mă zgârii cu ele până la sânge, mă dau cu capul de toți copacii. Când mă potolesc revin în oraș, printre animalele citadine. Mai senină, împăcată, liniștită. Zen. Mai ipocrită.

Aseară am avut de țipat câte ceva. Afară ploua. Nu mă deranja. Am ieșit, ca de obicei, desculță spre deal. Pădurea nu mai era. A dispărut undeva. „Ce să fac cu țipătul din mine?”, m-am întrebat. Aș fi putut să-l înghit. Mi-a stat în gât. Am încercat să-l arunc în groapa de gunoi de la marginea orașului, să-l scufund în Olt, că tot curge prin orașul meu. Nu am putut. Țipătul din mine avea nevoie de o pădure. Mă sufoca. Așa că am pornit la drum, să-mi caut pădurea. Desculță am străbătut orașe, văi, am urcat dealuri, am mers pe șosele asfaltate, pe poteci pietruite. Nu am găsit nicăieri niciun copac, nicio nenorocită de pădure. Supărată, m-am așezat pe un șanț, și-am început să plâng. Am crezut că, poate, lacrimile îmi vor îneca urletul.

De aiurea a apărut o ființă ciudată. Era un extraterestru. Nu trebuia să-i zic de ce plâng. Știa. M-a luat de mână și m-a dus în cea mai frumoasă pădure pe care am văzut-o vreodată. „Acum poți urla”, mi-a spus.  Cu picioarele rănite de drum, am alergat spre inima pădurii, m-am aruncat în genunchi, mi-am ridicat privirea și mâinile spre cer, pregătită de urlet.

Și-am stat așa, încremenită și mută pe pământ, cu mâinile suspendate în aer. N-am fost în stare de nimic.

Nu mai știam de ce-am venit. Am uitat ce aveam de țipat.

Sprijinit de un copac, extraterestrul zâmbea senin în timp ce trăgea dintr-un trabuc.