Dac-ai fi zăpadă, te-aş lua în palmele calde şi te-aş face bulgăre. Pe care l-aş izbi de-un zid. Apoi, te-aş recupera de pe perete într-un pahar. După ce te-ai face apă, te-aş bea dimineaţă pe stomacul gol.
Să-mi înec fluturii.

A avut multe relaţii. Mai scurte, mai lungi. În funcţie de necesităţi. Cu zugravul a stat un an. Cu instalatorul, până i-a reparat ţeava. Cu ăla care i-a făcut mobila, a stat o vară. Acum are casa pusă la punct. Îi mai trebuie un meseriaş care să-i facă curte. Pentru o viaţă.

Derapaj pe verticală

La birou am o crăpătură verticală pe perete. O dungă subțire, ușor strâmbă. Din care și-a făcut o furnică drum. Mă uit la ea cum urcă zidul fără să derapeze de pe linie. Cum știe să țină calea… Așa e ușor să mergi înainte. Având o direcție clară. Nu o interesează că afară ninge, că țara fierbe, că mi s-a răcit cafeaua-n ceașcă, că ceasul din perete îmi contabilizează timpul. Ea își vede de drumul desenat pe perete. Pășind calm, indiferent, înainte.

Eu mă benoclez la ea până dispare undeva, în șanțul din zid. Și, mă întreb, ce vietate își va face mâine din el drum.

Uneori am nevoie de o dungă, care să-mi țină mersul drept.
Alteori am nevoie să derapez.

De plictiseală, mestec gumă. Nu una. Zece deodată. Cu gust de zmeură. Mă dor maxilarele de la mestecat. Fac un balon uriaş care mă ridică la nori. Un omuleţ grăsuţ cu aripi trage cu un arc. Săgeata lui îmi sparge balonul. Noroc că m-a prins un tip.
Mi-a spus că miros a zmeură.

O privește de la bar. Se duce la ea şi-ncepe să-i vorbească. Ea tace. O întreabă ceva, ea nu-i răspunde. Îi spune că-i dă o sută de lei dacă-i zice orice, să-i audă vocea. Ea, nimic. Tace. Bărbatul, dezamăgit, renunţă şi se-ntoarce la bar. Înainte să plece, ea scrie un bilet și-l lasă pe masă. El îl citește: „Nu pot vorbi de mică. Îţi dau două sute de lei dacă-mi vorbeşti şi mâine.”

E.T. mă iubește

Uneori noaptea este crudă. Se joacă cu mine după bunul ei plac. Mă sucește pe toate părțile, îmi face groapă-n așternut, mă cufundă acolo și-mi trimite personaje ciudate.

Azi-noapte m-a vizitat un extraterestru. Îmbrăcat în tricou și blugi. Eu îi zâmbeam, pentru că era simpatic. El se-ncrunta, pentru că era serios. Avea două șanțuri între sprâncene. Acolo își aduna gândurile. Cred că avea multe, pentru că erau niște șanțuri adânci. A început să-mi vorbească într-o limbă pe care nu o cunoșteam, dar pe care o înțelegeam. Vocea lui era plăcută. Îmi tulbura simțurile. Îmi îneca fricile. Și năștea gărgărițe sub piele.

A trasat o linie în aer și mi-a spus să nu trec niciodată de ea. Am luat dunga aia și i-am lipit-o pe gură. Ca să tacă. I-am ridicat colțurile într-un zâmbet larg. Extraterestrul a devenit, forțat, mai senin. Am început să râd. Și-a smuls dunga de pe buze și a pus-o la loc, în aer, ca pe-o barieră. I-am apucat marginea și-am adunat toată linia aia într-un ghem. Apoi i l-am aruncat în față. Ca pe-o minge. L-am lovit în șanțurile din frunte. Lovitura i le-a netezit un pic. Mă distra seriozitatea lui.

Mi-a băgat palma în părul despletit obligându-mă să-l privesc în ochi. Mi-a spus că ăsta e un joc periculos. Dar eu știam că mult mai periculoasă e viața lipsită de joc. I-am spus să plece pe planeta lui, că mi s-a făcut somn. Mi-a zis că e timpul să plec eu în lumea mea. Că-i invadez visul.

Dimineață, lângă pat, am găsit un ghem. Am apucat un fir și am început să-l înfășor pe deget. Până când sângele mi s-a oprit acolo, ca în fața unei bariere. Priveam cum vârful degetului își schimbă culoarea. Se înnegrea ușor, ca și un țipăt mut. Începea să mă doară.
L-am eliberat.

Apoi am lăsat sângele să-mi circule în voie.

I-a pus un inel pe deget, apoi a închis-o. Într-un apartament de două camere, la parter. Toată ziua gătit, curat, spălat. După douăzeci de ani a fugit. Pâna la prima intersecţie. N-a ştiut încotro s-o apuce. A luat un kil de morcovi şi s-a întors. Să facă o ciorbă cu borş.

Goală, fără pijama

Uneori oamenii se despart aruncându-și vorbe grele. Alteori se despart elegant, strângându-și mâna la plecare. Alții preferă să dispară, pur și simplu. Fără niciun cuvânt. Iar cel părăsit rămâne cu mii de întrebări fără răspuns. Cu un gust amar. Și o imensă dezamăgire.

Cred că e important felul în care îți iei adio. E vorba despre respectul față de celălalt. Ultimele cuvinte sau necuvinte le iei cu tine. Te vor apăsa mereu, ca un bolovan, și vor face găuri în tine.

Așa că, oameni buni, când vă despărțiți faceți-o cu respect. Nu vă costă nimic. Poate un pic de orgoliu rănit.

De exemplu, eu acum trebuie să mă despart de pijamaua mea cu fluturi. Am trei variante. Pot să îi spun că e o șifonată și că fluturii ăștia sunt patetici, apoi o arunc într-un colț de casă. Ori îi explic frumos, în timp ce o mângâi, că e târziu și că e timpul să mă eliberez de ea.

Sau o las să alunece de pe mine, fără să-i zic nimic. Apoi mă ascund ca să nu fiu nevoită să-i dau niciun fel de explicații.

Cred că azi o să rămân în pijama. Din respect pentru mine.

Am ieșit din magazin, mi-am pus ochelarii pe ochi și tu ochii pe mine. Afară era soare, eu m-am făcut că plouă. M-ai urmărit vreo două străzi, un semafor, un parc, câteva blocuri, o vară, un Crăciun. Azi nu te-am mai văzut. Cred că ai obosit. Acum te caut aiurea pe străzi, să-ți zic că-mi lipsești.

Oameni fără cortină

Unii fug de rutină, de anostul existenței, căutând activități care să-i scoată din plictisul cotidian. De teama de a nu se transforma în niște roboței. Alții adoră confortul și previzibilitatea. Vor să știe zilnic care le sunt sarcinile, rostul. Le e frică să facă un pas în afara lumii lor. Nu se avântă în necunoscut. Îi sperie eșecul.

Mie mi-e teamă de rutina emoțională. Mi-e teamă să nu se pietrifice în mine simțăminte. Poate de aceea îmi plac oamenii. Pentru că transmit emoții. Pe care le vânez. Am nevoie de trăiri. De toate felurile. Le găsesc în cărți, filme, muzică. Dar cel mai mult în oameni. Pentru că sunt vii. Poveștile lor le găsesc mai puternice decât orice film premiat la Oscar. Fără muzică în fundal care să stoarcă lacrimi, fără prim-planuri care să arate emoțiile lucrate.

Oamenii de care vorbesc eu transmit simplu, fără reflectoare, povestind despre ei.  Folosind vorbe. Și uneori tăceri.

Îl caută în cartea de povești cu file tocite, în colecția de avioane de pe raftul prăfuit, în leagănul din spatele casei. Copilul din el nu mai e. Știe să-l găsească doar ea. Când râd ca nebunii și se aleargă prin casă, zburliți și desculți. Apoi o așează delicat pe pat. Și redevine, ușor, bărbat.

Colecționarul de timp

Pentru că știa că oamenilor nu le place să desfacă bradul de Crăciun, bărbatul a dat un anunț în ziar prin care spunea că oferă servicii de despodobire la un preț avantajos.

Treaba îi mergea foarte bine. În orașul lui erau o grămadă de leneși, deprimați de noul început de an, nostalgici după sărbătorile de iarnă, sau pur și simplu oameni care nu aveau timp. Pentru că erau prea ocupați să facă bani.

Avea un client mai special, un bătrân simpatic și mult prea singur. Aproape în fiecare zi îl suna să-i desfacă bradul. Unul mic, de plastic, cu câteva globuri colorate, o beteală veche, și, în loc de stea în vârf, o fundă roșie de mătase. Îi era milă de el așa că nu-i lua bani. Credea că are vreo boală. Că nu știe sau că uită ce face.

Azi l-a întrebat de ce împodobește aproape zilnic bradul.

– Pentru că doctorul mi-a spus că nu mai apuc Crăciunul viitor. Și vreau să-i arăt că apuc câte Crăciunuri vreau eu.

Bărbatul a ieșit din casă, ușor trist. Mai e un pic și vine Paștele.

Ca să pot spune poezia la serbare fără să mă bâlbâi, obişnuiam să ţin în mână ceva. Un creion, o ață, o bucată de hârtie. Odată, am luat în grabă o piuneză. Am strâns pumnul atât de tare încăt vârful mi-a pătruns pielea. Sângele se prelingea din pumn, eu continuam să recit.
Acum, când am emoţii mari, ating semnul din palmă şi-mi trece.

Adiere la capătul lumii

Oamenii călătoresc din mai multe motive. Pentru relaxare, să adune suveniruri, din curiozitatea altor pământuri, să bifeze țări pe hartă, să se fălească prietenilor pe unde au umblat, pentru shopping, pentru că-și permit.

Să afle, să învețe, să-și îmbogășească interiorul. Să viziteze muzee, catedrale, ziduri. Să respire aerul, forfota orașelor necunoscute. Să guste alte mâncăruri, să facă dragoste cu oameni care vorbesc altă limbă, dar iubesc cu aceleași emoții. Să se găsească pe ei, depărtându-se de origini. Să uite de rutina și grijile din viața lor.

Eu aș fi în stare să călătoresc la capătul lumii pentru o îmbrățișare. Pentru o atingere, un respirat în ceafă. Apoi aș veni acasă cu o amintire împrimată în piele. Pe care aș duce-o cu mine, până la sfârșit.

Acum mă duc să călătoresc încă o zi prin viața mea.
Că mâine va fi amintire.

A aşteptat-o în curtea grădiniței, sprijinit de zid. Când a apărut, a întrebat-o dacă vrea să fie iubita lui. Fetița a început să mestece gumă, să-şi împletească codițele, să-şi aranjeze fustița. În loc de răspuns, i-a dat un pupic şi a fugit.
El a rămas cu guma ei de zmeură lipită pe obrazul stâng.